Câte ceva despre Divizia ,,Tudor Vladimirescu”.
Despre Divizia ,,Tudor Vladimirescu” s-a scris și va scrie, în funcție de modul în care autorii vor aprecia constituirea ei și misiunile pe care le-a îndeplinit, mai ales în perioada postbelică. Astăzi părerile sunt împărțite, abordările nefiind lipsite de prea multă pasiune. Acesta și datorită faptului că după impunerea de către sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a devenit principalul sprijin militar intern al guvernului pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza, în acţiunea de consolidare a puterii.
La aceasta s-a adăugat și faptul că ,,pandurii” au beneficiat de avantajele oferite de noul regim, pe când camarazii rămași în prizonierat (sau cei care au continuat lupta până la 23 august 1944) au fost cel mult ignorați, unii fiind anchetați și chiar închiși de către noile autorități române.
Pe scurt, divizia a fost înfiinţată la 2 octombrie 1943, pe teritoriul Uniunii Sovietice, din prizonieri de război români, prin hotărârea guvernului sovietic, fără a exista o înțelegere cu guvernul român (sau cu o altă autoritate românească), așa cum se petrecuseră lucrurile cu structuri militare similare sau de mai mare amploare, constituite tot în U.R.S.S., dar cu acordul guvernelor din exil ale statelor respective (Polonia, Cehoslovacia etc.).
Ca urmare, unii autori consideră că militarii români (prizonieri) care s-au înrolat în divizie și-au încălcat jurământul militar și s-au pus în slujba unei puteri străine, inamice, alții le apreciază decizia ca fiind determinată de dorința de a scăpa de traiul greu din prizonierat și de a lupta pentru înlăturarea regimului antonescian și împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea părții de nord-vest a țării.
Dacă iniţial referirile la misiunile Diviziei abundau în fraze frumoase, prin care se făcea apel la sentimentele patriotice ale prizonierilor, la necesitatea luptei împotriva regimului antonescian şi a Germaniei, la lupta pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, ocupată de Ungaria în 1940, destul de repede au început apară şi alte precizări, relevantă fiind în acest sens cea făcută de generalul Petrov, la 4 februarie 1944, care a afirmat că existau două posibilităţi: „Întrebuinţarea ei ca mare unitate operativă pe front şi ca unitate de menţinere a ordinii în ţară”. Generalul sovietic nu a precizat însă care ordine trebuia menţinută, cine avea să o stabilească şi în numele cui trebuia păstrată.
Primul comandanat a fost colonelul Nicolae Cambrea (15 noiembrie 1943 – 1 octombrie 1944), apoi colonei Mircea Haupt (2 octombrie 1944 – 30 ianuarie 1945 şi 11 martie – 12 mai 1945) și Iacob Teclu (31 ianuarie – 10 martie 1945).
Organizată după model sovietic, divizia a dispus și de un aparat politic, cu următoarea încadrare: maior Ştefan Iordanov – locţiitor politic al marii unităţi, maior Dumitru Petrescu – şeful Secţiei pentru educaţie şi cultură, căpitan Mihai Burcă – locţiitor politic al Regimentului 1 infanterie, căpitan Dumitru Coliu – locţiitor politic al Regimentului 2 infanterie, căpitan Gheorghe Stoica – locţiitor politic al Regimentului 3 infanterie, căpitan Petre Borilă – locţiitor politic al Regimentului 1 artilerie, Sergiu Sevcenko – locţiitor politic al Divizionului de artilerie antitanc, Alexandru Paraschiv – locţiitor politic al Companiei cercetare, Ştefan Rab – locţiitor politic al Companiei transmisiuni. Toţi erau comunişti români cărora li se acordaseră grade militare; Dumitru Petrescu şi Gheorghe Stoica făcuseră parte, împreună cu Ana Pauker şi cu reprezentanţi ai prizonierilor, din prezidiul Conferinţei de la Krasnogorsk din 3–4 septembrie 1943, unde s-au stabilit o serie de măsuri pentru „îmbunătăţirea activităţii antifasciste” în lagărele de prizonieri şi s-a ales o Comisie provizorie de lucru pentru a propune formele şi mijloacele de acţiune.
În afara activităților propriu-zise de pregătire militară, care au fost intense, treptat-treptat, o pondere din ce în ce mai importantă au început să o capete activităţile de propagandă, cu propagandişti proprii, dar şi cu „specialişti” trimişi de Moscova, care vegheau mereu şi atent la tot ce se întâmplă în divizie şi la modul în care pandurii se lămureau asupra viitoarelor misiuni ale marii unităţi.
Pentru ca activitatea să se desfăşoare în condiţii cât mai bune şi mai rapid şi pentru a nu mai exista nelămuriri, la 8 martie 1944, la divizie a sosit şi generalul Kovalenko, însoţit de „un grup de români civili în frunte cu doamna Ana Pauker (Mata, Manole şi maior Luca)” – cum preciza un document al vremii -care la 14 martie, cu puţine zile înainte ca Armata Roşie să pătrundă pe teritoriul României, a precizat: „Notaţi bine domnilor ofiţeri! Armata Roşie este foarte aproape de graniţa României, pe alocuri distanţa este de abia 60 – 80 km. În consecinţă, locul dumneavoastră este acolo şi nu aici”.
Înaltul comandament sovietic preconizase deci introducerea în luptă a diviziei pe teritoriul naţional, ceea ce nu excludea confruntarea cu marile unităţi române din ţară.
În acest scop, la 29 martie 1944, în conformitate cu ordinul Comandamentului Suprem Sovietic şi cu Directiva Statului Major General al Armatei Roşii, nr. 292 743, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a fost subordonată Frontului 2 ucrainean. În aceeaşi zi au sosit de la Moscova generalii Melnikov şi Kovalenko, care au hotărât ca jurământul să fie depus la 30 martie.
A doua zi, primul eşalon al diviziei a început deplasarea spre front, debarcând la 23 aprilie la Vapniarka, unde a sărbătorit ziua de 1 mai, după intonarea imnului U.R.S.S. şi a imnului pandurilor.
Stabilizarea situaţiei de pe front şi amânarea noii ofensive sovietice au făcut ca divizia să nu mai intre pentru moment în luptă.
Profitând de situaţia militară calmă, cadrele politice ale marii unităţi şi comuniştii care acţionau pe teritoriul U.R.S.S. au continuat activitatea de propagandă, inclusiv pe teritoriul românesc ocupat de sovietici din nord-estul ţării. Între ei s-a aflat şi Ana Pauker, colonelul Mihai Maltopol şi maiorul Vasile Luca, reveniţi în divizie la 9 mai 1944.
După declanşarea ofensivei sovietice „Iaşi – Chişinău”, generalul R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a ordonat, la 21 august, ca divizia să intre în oraşul Iaşi.
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 aug., a rezolvat o situaţie extrem de delicată, în care divizia se putea înfrunta direct cu marile unităţi române aflate pe direcţia sa de acţiune. În noua situaţie politico-militară, generalul Burenin, sosit la 28 august 1944 la podul de la Sculeni, a transmis ordinul generalului R.I. Malinovski ca divizia să nu mai intre în luptă şi să continue marşul spre Bucureşti, punându-i-se la dispoziţie 150 de maşini.
Ajunsă la 28 august 1944 în Iaşi, divizia a fost fracţionată pe două eşaloane. Primul s-a deplasat rapid spre Bucureşti, înregistrând la Bulboca, lângă Vaslui, o primă ciocnire cu un detaşament german izolat. Al doilea a pornit pe acelaşi itinerar, angajând şi el, la 31 august 1944, o luptă cu trupele germane pe dealul Ciunta, în apropiere de Deleni, tot lângă Vaslui.
Sosit în apropiere de Bucureşti, la 30 august 1944, eşalonul înaintat al diviziei a intrat în Capitală a doua zi. Imediat, maiorul Dumitru Petrescu, şeful Secţiei de educaţie şi cultură al diviziei, şi alţi activişti au luat legătura cu conducerea partidului comunist, iar grupuri de militari au vizitat Apărarea Patriotică.
În contextul în care trecerea României de partea Naţiunilor Unite se realizase fără vreo înţelegere cu autorităţile de la Moscova şi în care ordinea în ţară era menţinută cu fermitate de noul guvern român, Divizia, încadrată în armata sovietică, a fost trimisă pe front, la nod-est de Braşov, unde a intrat în subordinea Corpului 33 infanterie sovietic, atacând pe direcţia Ilieni – Sf. Gheorghe – Malnaş.
În continuare, a luptat foarte bine, în cadrul unor corpuri de armată sovietice, la sud de Oradea și de Debrețin, unde a înregistrat mari pierderi umane. Pentru modul în care a luptat la Debreţin a fost citată de Comandamentul Suprem Sovietic, adăugându-i-se la titulatură numele oraşului. După ce a luptat și în Munţii Mátra (50 km SV de Munţii Bükk), a ajuns în faţa oraşului Salgotarján, pe care l-a atacat prin surprindere în noaptea de 25 spre 26 decembrie, ocupându-l prin lupte grele de stradă. La 1 ianuarie 1945 a ieşit pe râul Ipoly, la frontiera ungaro-cehoslovacă. Continuând ofensiva în Munţii Javorina, a ajuns la 19 martie 1945 pe râul Hron, la Žarnovica. Pentru modul în care s-a comportat în luptă a fost decorată de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Drapelul Roşu”.
După ce a fost trecută, la 20 martie 1945, în rezerva Frontului 2 ucrainean, divizia fost scoasă definitiv din operaţii la începutul lunii aprilie şi deplasată rapid spre ţară, cu trenul, cu mult timp înaintea armatei române operative, care a revenit din Podişul Boemiei pe jos, ultimele unităţi intrând în garnizoanele de pace abia la începutul lunii septembrie 1945.
Dacă din punct de vedere al luptelor la care a participat nu i se poate imputa nimic, divizia îndeplinindu-şi misiunile pe câmpul de luptă, după 23 august 1944, la fel ca şi marile unităţi ale armatei române, pandurii luptând şi jertfindu-se pentru acelaşi ideal ca şi ceilalţi militari români, din punct de vedere politic, după impunerea de către sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a devenit principalul sprijin militar intern al guvernului pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza, în acţiunea de consolidare a puterii.
Întinerită şi revigorată de loturi succesive de voluntari trimişi din ţară la începutul anului 1945 (peste 1 000 de persoane), precum şi cu circa 200 de ofiţeri ofiţeri proveniţi dintre prizonierii români din U.R.S.S., divizia a captat atenţia principală a noilor autorităţi române.
În martie – aprilie 1945, la scurt timp după impunerea guvernului dr. Petru Groza, din efectivele sale au fost selecţionaţi circa 1 000 de ofiţeri, subofiţeri şi trupă, care, sub conducerea lui Dumitru Petrescu, s-au deplasat la Bucureşti, fiind primiţi în Gara de Nord de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi instruiţi în cazarma „Mihai Viteazul” de activişti ai Partidului Comunist Român şi de reprezentanţi ai guvernului, între care dr. Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.
La 26 aprilie, după o instruire corespunzătoare, „lotul 1 000” – pregătit pentru a deveni nucleul de bază al „aparatului politic” – a fost încadrat în armata română, iar „politrucii” avansaţi în grad şi decoraţi. La festivitate a participat regele Mihai I, reprezentanţi ai guvernului, ai armatei române şi armatei sovietice etc.
La începutul lunii mai 1945, 986 dintre ei au fost trimişi la marile unităţi operative române de pe front, unde au încadrat funcţiile nou înfiinţate de ajutori ai comandanţilor pentru munca de educaţie, cultură şi propagandă.
În scurt timp, în ţară, la 8 mai 1945 s-a creat şi cadrul organizatoric corespunzător, prin înfiinţarea Direcţiei Superioare pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă – E.C.P. în subordinea nemijlocită a ministrului de Război (nu a Ministerului), generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, „omul” partidului comunist.
Chiar dacă, din motive politice, aparatul politic din armată nu a fost revendicat deschis de comunişti pentru a nu da posibilitatea şi celorlalte partide politice să intervină, el a fost înfiinţat de partidul comunist pentru a avea la dispoziţie instrumentul necesar transpunerii în armată a propriei politici.
A urmat apoi integrarea diviziei în armata română, la 15 august 1945, prin Decretul-Lege nr. 2 625, semnat de regele Mihai I, divizia fiind folosită apoi de către guvern pentru a-și impune, în stradă, politica (la 8 noiembrie1945, în noiembrie 1946, la 30 decembrie1947 etc.).
În continuare a fost transformată succesiv în divizie blindată (1947), divizie de tancuri (1948), comandament al Corpului de tancuri (1949, după contopirea cu comandamentul Diviziei ,,Horia, Cloșca și Crișan”), redenumit Corpul 47 tancuri (1952), transformat în Comandamentul Diviziei 37 mecanizată ..Tudor Vladimirescu-Debrețin” (1954), redenumită Divizia 1 mecanizată ,,Tudor Vladimirescu-Debrețin (1959).
La aceasta s-a adăugat și faptul că ,,pandurii” au beneficiat de avantajele oferite de noul regim, pe când camarazii rămași în prizonierat (sau cei care au continuat lupta până la 23 august 1944) au fost cel mult ignorați, unii fiind anchetați și chiar închiși de către noile autorități române.
Pe scurt, divizia a fost înfiinţată la 2 octombrie 1943, pe teritoriul Uniunii Sovietice, din prizonieri de război români, prin hotărârea guvernului sovietic, fără a exista o înțelegere cu guvernul român (sau cu o altă autoritate românească), așa cum se petrecuseră lucrurile cu structuri militare similare sau de mai mare amploare, constituite tot în U.R.S.S., dar cu acordul guvernelor din exil ale statelor respective (Polonia, Cehoslovacia etc.).
Ca urmare, unii autori consideră că militarii români (prizonieri) care s-au înrolat în divizie și-au încălcat jurământul militar și s-au pus în slujba unei puteri străine, inamice, alții le apreciază decizia ca fiind determinată de dorința de a scăpa de traiul greu din prizonierat și de a lupta pentru înlăturarea regimului antonescian și împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea părții de nord-vest a țării.
Dacă iniţial referirile la misiunile Diviziei abundau în fraze frumoase, prin care se făcea apel la sentimentele patriotice ale prizonierilor, la necesitatea luptei împotriva regimului antonescian şi a Germaniei, la lupta pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, ocupată de Ungaria în 1940, destul de repede au început apară şi alte precizări, relevantă fiind în acest sens cea făcută de generalul Petrov, la 4 februarie 1944, care a afirmat că existau două posibilităţi: „Întrebuinţarea ei ca mare unitate operativă pe front şi ca unitate de menţinere a ordinii în ţară”. Generalul sovietic nu a precizat însă care ordine trebuia menţinută, cine avea să o stabilească şi în numele cui trebuia păstrată.
Primul comandanat a fost colonelul Nicolae Cambrea (15 noiembrie 1943 – 1 octombrie 1944), apoi colonei Mircea Haupt (2 octombrie 1944 – 30 ianuarie 1945 şi 11 martie – 12 mai 1945) și Iacob Teclu (31 ianuarie – 10 martie 1945).
Organizată după model sovietic, divizia a dispus și de un aparat politic, cu următoarea încadrare: maior Ştefan Iordanov – locţiitor politic al marii unităţi, maior Dumitru Petrescu – şeful Secţiei pentru educaţie şi cultură, căpitan Mihai Burcă – locţiitor politic al Regimentului 1 infanterie, căpitan Dumitru Coliu – locţiitor politic al Regimentului 2 infanterie, căpitan Gheorghe Stoica – locţiitor politic al Regimentului 3 infanterie, căpitan Petre Borilă – locţiitor politic al Regimentului 1 artilerie, Sergiu Sevcenko – locţiitor politic al Divizionului de artilerie antitanc, Alexandru Paraschiv – locţiitor politic al Companiei cercetare, Ştefan Rab – locţiitor politic al Companiei transmisiuni. Toţi erau comunişti români cărora li se acordaseră grade militare; Dumitru Petrescu şi Gheorghe Stoica făcuseră parte, împreună cu Ana Pauker şi cu reprezentanţi ai prizonierilor, din prezidiul Conferinţei de la Krasnogorsk din 3–4 septembrie 1943, unde s-au stabilit o serie de măsuri pentru „îmbunătăţirea activităţii antifasciste” în lagărele de prizonieri şi s-a ales o Comisie provizorie de lucru pentru a propune formele şi mijloacele de acţiune.
În afara activităților propriu-zise de pregătire militară, care au fost intense, treptat-treptat, o pondere din ce în ce mai importantă au început să o capete activităţile de propagandă, cu propagandişti proprii, dar şi cu „specialişti” trimişi de Moscova, care vegheau mereu şi atent la tot ce se întâmplă în divizie şi la modul în care pandurii se lămureau asupra viitoarelor misiuni ale marii unităţi.
Pentru ca activitatea să se desfăşoare în condiţii cât mai bune şi mai rapid şi pentru a nu mai exista nelămuriri, la 8 martie 1944, la divizie a sosit şi generalul Kovalenko, însoţit de „un grup de români civili în frunte cu doamna Ana Pauker (Mata, Manole şi maior Luca)” – cum preciza un document al vremii -care la 14 martie, cu puţine zile înainte ca Armata Roşie să pătrundă pe teritoriul României, a precizat: „Notaţi bine domnilor ofiţeri! Armata Roşie este foarte aproape de graniţa României, pe alocuri distanţa este de abia 60 – 80 km. În consecinţă, locul dumneavoastră este acolo şi nu aici”.
Înaltul comandament sovietic preconizase deci introducerea în luptă a diviziei pe teritoriul naţional, ceea ce nu excludea confruntarea cu marile unităţi române din ţară.
În acest scop, la 29 martie 1944, în conformitate cu ordinul Comandamentului Suprem Sovietic şi cu Directiva Statului Major General al Armatei Roşii, nr. 292 743, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a fost subordonată Frontului 2 ucrainean. În aceeaşi zi au sosit de la Moscova generalii Melnikov şi Kovalenko, care au hotărât ca jurământul să fie depus la 30 martie.
A doua zi, primul eşalon al diviziei a început deplasarea spre front, debarcând la 23 aprilie la Vapniarka, unde a sărbătorit ziua de 1 mai, după intonarea imnului U.R.S.S. şi a imnului pandurilor.
Stabilizarea situaţiei de pe front şi amânarea noii ofensive sovietice au făcut ca divizia să nu mai intre pentru moment în luptă.
Profitând de situaţia militară calmă, cadrele politice ale marii unităţi şi comuniştii care acţionau pe teritoriul U.R.S.S. au continuat activitatea de propagandă, inclusiv pe teritoriul românesc ocupat de sovietici din nord-estul ţării. Între ei s-a aflat şi Ana Pauker, colonelul Mihai Maltopol şi maiorul Vasile Luca, reveniţi în divizie la 9 mai 1944.
După declanşarea ofensivei sovietice „Iaşi – Chişinău”, generalul R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a ordonat, la 21 august, ca divizia să intre în oraşul Iaşi.
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 aug., a rezolvat o situaţie extrem de delicată, în care divizia se putea înfrunta direct cu marile unităţi române aflate pe direcţia sa de acţiune. În noua situaţie politico-militară, generalul Burenin, sosit la 28 august 1944 la podul de la Sculeni, a transmis ordinul generalului R.I. Malinovski ca divizia să nu mai intre în luptă şi să continue marşul spre Bucureşti, punându-i-se la dispoziţie 150 de maşini.
Ajunsă la 28 august 1944 în Iaşi, divizia a fost fracţionată pe două eşaloane. Primul s-a deplasat rapid spre Bucureşti, înregistrând la Bulboca, lângă Vaslui, o primă ciocnire cu un detaşament german izolat. Al doilea a pornit pe acelaşi itinerar, angajând şi el, la 31 august 1944, o luptă cu trupele germane pe dealul Ciunta, în apropiere de Deleni, tot lângă Vaslui.
Sosit în apropiere de Bucureşti, la 30 august 1944, eşalonul înaintat al diviziei a intrat în Capitală a doua zi. Imediat, maiorul Dumitru Petrescu, şeful Secţiei de educaţie şi cultură al diviziei, şi alţi activişti au luat legătura cu conducerea partidului comunist, iar grupuri de militari au vizitat Apărarea Patriotică.
În contextul în care trecerea României de partea Naţiunilor Unite se realizase fără vreo înţelegere cu autorităţile de la Moscova şi în care ordinea în ţară era menţinută cu fermitate de noul guvern român, Divizia, încadrată în armata sovietică, a fost trimisă pe front, la nod-est de Braşov, unde a intrat în subordinea Corpului 33 infanterie sovietic, atacând pe direcţia Ilieni – Sf. Gheorghe – Malnaş.
În continuare, a luptat foarte bine, în cadrul unor corpuri de armată sovietice, la sud de Oradea și de Debrețin, unde a înregistrat mari pierderi umane. Pentru modul în care a luptat la Debreţin a fost citată de Comandamentul Suprem Sovietic, adăugându-i-se la titulatură numele oraşului. După ce a luptat și în Munţii Mátra (50 km SV de Munţii Bükk), a ajuns în faţa oraşului Salgotarján, pe care l-a atacat prin surprindere în noaptea de 25 spre 26 decembrie, ocupându-l prin lupte grele de stradă. La 1 ianuarie 1945 a ieşit pe râul Ipoly, la frontiera ungaro-cehoslovacă. Continuând ofensiva în Munţii Javorina, a ajuns la 19 martie 1945 pe râul Hron, la Žarnovica. Pentru modul în care s-a comportat în luptă a fost decorată de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Drapelul Roşu”.
După ce a fost trecută, la 20 martie 1945, în rezerva Frontului 2 ucrainean, divizia fost scoasă definitiv din operaţii la începutul lunii aprilie şi deplasată rapid spre ţară, cu trenul, cu mult timp înaintea armatei române operative, care a revenit din Podişul Boemiei pe jos, ultimele unităţi intrând în garnizoanele de pace abia la începutul lunii septembrie 1945.
Dacă din punct de vedere al luptelor la care a participat nu i se poate imputa nimic, divizia îndeplinindu-şi misiunile pe câmpul de luptă, după 23 august 1944, la fel ca şi marile unităţi ale armatei române, pandurii luptând şi jertfindu-se pentru acelaşi ideal ca şi ceilalţi militari români, din punct de vedere politic, după impunerea de către sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a devenit principalul sprijin militar intern al guvernului pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza, în acţiunea de consolidare a puterii.
Întinerită şi revigorată de loturi succesive de voluntari trimişi din ţară la începutul anului 1945 (peste 1 000 de persoane), precum şi cu circa 200 de ofiţeri ofiţeri proveniţi dintre prizonierii români din U.R.S.S., divizia a captat atenţia principală a noilor autorităţi române.
În martie – aprilie 1945, la scurt timp după impunerea guvernului dr. Petru Groza, din efectivele sale au fost selecţionaţi circa 1 000 de ofiţeri, subofiţeri şi trupă, care, sub conducerea lui Dumitru Petrescu, s-au deplasat la Bucureşti, fiind primiţi în Gara de Nord de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi instruiţi în cazarma „Mihai Viteazul” de activişti ai Partidului Comunist Român şi de reprezentanţi ai guvernului, între care dr. Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.
La 26 aprilie, după o instruire corespunzătoare, „lotul 1 000” – pregătit pentru a deveni nucleul de bază al „aparatului politic” – a fost încadrat în armata română, iar „politrucii” avansaţi în grad şi decoraţi. La festivitate a participat regele Mihai I, reprezentanţi ai guvernului, ai armatei române şi armatei sovietice etc.
La începutul lunii mai 1945, 986 dintre ei au fost trimişi la marile unităţi operative române de pe front, unde au încadrat funcţiile nou înfiinţate de ajutori ai comandanţilor pentru munca de educaţie, cultură şi propagandă.
În scurt timp, în ţară, la 8 mai 1945 s-a creat şi cadrul organizatoric corespunzător, prin înfiinţarea Direcţiei Superioare pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă – E.C.P. în subordinea nemijlocită a ministrului de Război (nu a Ministerului), generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, „omul” partidului comunist.
Chiar dacă, din motive politice, aparatul politic din armată nu a fost revendicat deschis de comunişti pentru a nu da posibilitatea şi celorlalte partide politice să intervină, el a fost înfiinţat de partidul comunist pentru a avea la dispoziţie instrumentul necesar transpunerii în armată a propriei politici.
A urmat apoi integrarea diviziei în armata română, la 15 august 1945, prin Decretul-Lege nr. 2 625, semnat de regele Mihai I, divizia fiind folosită apoi de către guvern pentru a-și impune, în stradă, politica (la 8 noiembrie1945, în noiembrie 1946, la 30 decembrie1947 etc.).
În continuare a fost transformată succesiv în divizie blindată (1947), divizie de tancuri (1948), comandament al Corpului de tancuri (1949, după contopirea cu comandamentul Diviziei ,,Horia, Cloșca și Crișan”), redenumit Corpul 47 tancuri (1952), transformat în Comandamentul Diviziei 37 mecanizată ..Tudor Vladimirescu-Debrețin” (1954), redenumită Divizia 1 mecanizată ,,Tudor Vladimirescu-Debrețin (1959).
Sper că nu am supărat prea mult și pe unii și pe alții!
