Alexandru Purcăruș - Strategia haosului. Bilantul planificarii apararii in Romania (2004-2014), Editura Cetatea de Scaun, 2015
„Aceasta carte ne lamureste asadar, cu subiect si predicat, de ce legile romanesti (inclusiv Constitutia) sunt stufoase si prost alcatuite, permitand orice interpretare oneros-ticaloasa, de ce ele trebuie mereu modificate si completate, de ce toata lumea (juristi, politicieni, ministrii, analisti) le invoca in gura mare, dar aproape nimeni nu le citeste (ce rost practic ar avea? Sic!), de ce suntem mereu surprinsi de viduri legislative in orice domeniu (iar daca legea exist, lipseste, ca un facut, metodologia de aplicare), amplificand pana in pragul catastrofei traditionala si vesela noastra dezorganizare si harababura mentala si actionala.” –Colonel (r) Călin Hentea
POSTFATA de General maior (r) Iordache OLARU
”Strategia haosului. Bilantul planificării apărării în România (2004-2014)” reprezintă un demers insolit al lui Alexandru Purcăruș cu privire la eșecul aplicării Legii 473/2004 privind planificarea apărării în România. Legea invocată, apreciată de autor drept “neprietenoasă și fără lipici la public”, a stârnit interesul simptomatic al politicienilor, presei și publicului doar datorită mizei politice, când, de fapt, era de presupus că ea ar fi trebuit să pună ordine în documentele care privesc securitatea și apărarea. Acest “studiu de caz”, având ca subiect aplicarea Legii 473 / 2004, nu este scris cu resemnare și nu poate fi citit în acest registru, pentru că Purcăruș reușește să ne convingă cu argumente pertinente că istoria eșecului elaborării și aplicării legilor în Romania se poate repeta atunci când nu-i învățăm lecțiile.
Tenace și cu simț critic, Alexandru Purcăruș reușește să suprindă nu doar confuzia experților, deopotrivă civili sau militari, cu privire la ierarhia, locul, rolul legilor și strategiilor din domeniul securității și apărării, dar și interacțiunile dintre acestea. Tânărul istoric pune cap la cap, legi, strategii și documente oficiale de la Parlament, Președinție, Guvern cu referire la planificarea apărării, preluând cu generozitate pasaje și exemple care conving cititorul că cei plătiți să facă legile și strategiile nu cunosclegislația natională și Constitutia și că au neclarităti și confuzii cu privire la conceptele de apărare și securitate națională.
Fără a se lăsa descurajat de hățișul inconsecvențelor experților români, Purcăruș investighează, ierarhizează și interpretează datele publice aflate la dispoziție printr-o lectură extinsă și precisă a documentelor, discursurilor și dezbaterilor momentului pe problematica în discuție, realizând o incursiune și în perioada comunistă cu privire la planificarea apărării. Fără a fi obstinat de a incrimina pe cineva anume, de a pune la zid instituții sau persoane publice, autorul argumentează prin extrase și texte bine alese că demagogia și cinismul nu pot ține loc de reformă și că legile și strategiile nu sunt simple hârtii pe care le aruncăm în sertare până când altele le vor înlocui. Mai mult, pe baza textelor selectate din afirmațiile diferiților protagonisti, doctorii în științe militare, consilierii prezidențiali, președinte și prim miniștrii, sunt confruntați cu propriile declarații, sunt evidențiate bâlbâielile, inconsecvența și ignoranta într-un domeniu de maximă seriozitate și importanță, cum este cel al securități naționale. Pornind de la aceasta constatare, este citat unul din consilierii prezidențiali, care spune: „(…) o Strategie Națională de Apărare este echivalentă cu o Strategie de Securitate (...)”, în timp ce un alt consilier prezidențial afirma: „Strategia de Securitate este distinctă de Strategia de Apărare, din moment ce sunt pomenite separat”. Iata cum, consilierii se contrazic între ei, dar sunt în dezacord și cu ”Regulamentul de organizare și functionare al Administratiei Prezidentiale”, conform căruia Strategia de Securitate este distinctă de Strategia de Apărare. Cu multe asemenea exemple, este evidențiat și argumentat cu „materialul clienților” că ne aflăm în bezna unui labirint legislativ care nu s-a finalizat prin strategii credibile, adaptate și aplicabile sistemului de apărare și securitate al Romaniei, stat aliat NATO. Nu doar abordările diferite îi ofera material de lucru autorului, dar și lentoarea în finalizarea legilor, ceea ce confirma o vorba de duh de-a lui Confucius :”Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele”.
Când totul părea că intră pe făgașul normalității, și că Legea 473 va primi cuvenita satisfație printr-o aplicare corespunzătoare a ei, se dovedește că imaginația autohtonă în nesocotirea legilor este fără limite și că cel mai simplu text de act normativ poate fi interpretat în cele mai diverse feluri. Așa au intrat în scenă seria de tărăgănări a Parlamentului, care în 2010, amâna cu câteva luni adoptarea Strategiei Naționale de Apărare, depășind termenele legale. În paralel, pentru o confuzie completă, în mass-media a debutat un scandal uriaș legat de conținutul proaspetei strategii. Cititorul avizat cunoaște că în acel moment la capitolul vulnerabilități a fost inclusa și activitatea jurnalistică, ceea ce i-a intrigat și revoltat pe ziariști, pe unii reprezentanți ai societății civile, dar și pe politicienii din opoziție. Până la urmă, această contriversă a generat un blocaj nerezolvat datorită lipsei oricărui interes și a flexibilității din partea parlamentarilor în a găsi o soluție de compromis. Concret, din decembrie 2004 până în 2015, instituțiile abilitate ale statului nu au fost în stare să ofere națiunii decât o singură Strategie de Apărare validă, în noiembrie 2008, ceea ce îmi permite să constat că: “Marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie”, așa cum spune și Radu Beligan.
Rigurozitatea cu care au fost urmărite căile tenebroase ale aplicării Legii 473, arată că ne aflăm într-o zonă a derizoriului în care Parlamentul este eludat. Așa se face că nu a contat faptul că Legea condiționează valabilitatea Strategiei Naționale de Apărare de acceptul Camerelor, pentru că în viziunea președintelui Traian Băsescu o simplă hotărâre – fie și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării – ar fi fost suficientă pentru a fi transformată într-un „instrument de lucru”. Culmea paradoxului, subliniata cu umor de autor, este că în 2011, guvernul de atunci a trimis la Parlament, o nouă Carte Albă, care fusese elaborată pe baza unei Strategii de Apărare pe care același Parlament nu o agrease. În acest sens, Alexandru Purcăruș face deseori apel la bunul simț și logica cititorului pentru a evalua el însuși gravitatea dilemelor unui președinte de țară cu privire la respectarea Constitutiei, dar si faptul că Curtea Constituțională, din considerente care scapă, se derobează de autoritatea cu care este investită în a veghea la respectarea Constituției.
”Strategia haosului. Bilantul planificării apărării în România (2004-2014)” reprezintă un demers insolit al lui Alexandru Purcăruș cu privire la eșecul aplicării Legii 473/2004 privind planificarea apărării în România. Legea invocată, apreciată de autor drept “neprietenoasă și fără lipici la public”, a stârnit interesul simptomatic al politicienilor, presei și publicului doar datorită mizei politice, când, de fapt, era de presupus că ea ar fi trebuit să pună ordine în documentele care privesc securitatea și apărarea. Acest “studiu de caz”, având ca subiect aplicarea Legii 473 / 2004, nu este scris cu resemnare și nu poate fi citit în acest registru, pentru că Purcăruș reușește să ne convingă cu argumente pertinente că istoria eșecului elaborării și aplicării legilor în Romania se poate repeta atunci când nu-i învățăm lecțiile.
Tenace și cu simț critic, Alexandru Purcăruș reușește să suprindă nu doar confuzia experților, deopotrivă civili sau militari, cu privire la ierarhia, locul, rolul legilor și strategiilor din domeniul securității și apărării, dar și interacțiunile dintre acestea. Tânărul istoric pune cap la cap, legi, strategii și documente oficiale de la Parlament, Președinție, Guvern cu referire la planificarea apărării, preluând cu generozitate pasaje și exemple care conving cititorul că cei plătiți să facă legile și strategiile nu cunosclegislația natională și Constitutia și că au neclarităti și confuzii cu privire la conceptele de apărare și securitate națională.
Fără a se lăsa descurajat de hățișul inconsecvențelor experților români, Purcăruș investighează, ierarhizează și interpretează datele publice aflate la dispoziție printr-o lectură extinsă și precisă a documentelor, discursurilor și dezbaterilor momentului pe problematica în discuție, realizând o incursiune și în perioada comunistă cu privire la planificarea apărării. Fără a fi obstinat de a incrimina pe cineva anume, de a pune la zid instituții sau persoane publice, autorul argumentează prin extrase și texte bine alese că demagogia și cinismul nu pot ține loc de reformă și că legile și strategiile nu sunt simple hârtii pe care le aruncăm în sertare până când altele le vor înlocui. Mai mult, pe baza textelor selectate din afirmațiile diferiților protagonisti, doctorii în științe militare, consilierii prezidențiali, președinte și prim miniștrii, sunt confruntați cu propriile declarații, sunt evidențiate bâlbâielile, inconsecvența și ignoranta într-un domeniu de maximă seriozitate și importanță, cum este cel al securități naționale. Pornind de la aceasta constatare, este citat unul din consilierii prezidențiali, care spune: „(…) o Strategie Națională de Apărare este echivalentă cu o Strategie de Securitate (...)”, în timp ce un alt consilier prezidențial afirma: „Strategia de Securitate este distinctă de Strategia de Apărare, din moment ce sunt pomenite separat”. Iata cum, consilierii se contrazic între ei, dar sunt în dezacord și cu ”Regulamentul de organizare și functionare al Administratiei Prezidentiale”, conform căruia Strategia de Securitate este distinctă de Strategia de Apărare. Cu multe asemenea exemple, este evidențiat și argumentat cu „materialul clienților” că ne aflăm în bezna unui labirint legislativ care nu s-a finalizat prin strategii credibile, adaptate și aplicabile sistemului de apărare și securitate al Romaniei, stat aliat NATO. Nu doar abordările diferite îi ofera material de lucru autorului, dar și lentoarea în finalizarea legilor, ceea ce confirma o vorba de duh de-a lui Confucius :”Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele”.
Când totul părea că intră pe făgașul normalității, și că Legea 473 va primi cuvenita satisfație printr-o aplicare corespunzătoare a ei, se dovedește că imaginația autohtonă în nesocotirea legilor este fără limite și că cel mai simplu text de act normativ poate fi interpretat în cele mai diverse feluri. Așa au intrat în scenă seria de tărăgănări a Parlamentului, care în 2010, amâna cu câteva luni adoptarea Strategiei Naționale de Apărare, depășind termenele legale. În paralel, pentru o confuzie completă, în mass-media a debutat un scandal uriaș legat de conținutul proaspetei strategii. Cititorul avizat cunoaște că în acel moment la capitolul vulnerabilități a fost inclusa și activitatea jurnalistică, ceea ce i-a intrigat și revoltat pe ziariști, pe unii reprezentanți ai societății civile, dar și pe politicienii din opoziție. Până la urmă, această contriversă a generat un blocaj nerezolvat datorită lipsei oricărui interes și a flexibilității din partea parlamentarilor în a găsi o soluție de compromis. Concret, din decembrie 2004 până în 2015, instituțiile abilitate ale statului nu au fost în stare să ofere națiunii decât o singură Strategie de Apărare validă, în noiembrie 2008, ceea ce îmi permite să constat că: “Marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie”, așa cum spune și Radu Beligan.
Rigurozitatea cu care au fost urmărite căile tenebroase ale aplicării Legii 473, arată că ne aflăm într-o zonă a derizoriului în care Parlamentul este eludat. Așa se face că nu a contat faptul că Legea condiționează valabilitatea Strategiei Naționale de Apărare de acceptul Camerelor, pentru că în viziunea președintelui Traian Băsescu o simplă hotărâre – fie și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării – ar fi fost suficientă pentru a fi transformată într-un „instrument de lucru”. Culmea paradoxului, subliniata cu umor de autor, este că în 2011, guvernul de atunci a trimis la Parlament, o nouă Carte Albă, care fusese elaborată pe baza unei Strategii de Apărare pe care același Parlament nu o agrease. În acest sens, Alexandru Purcăruș face deseori apel la bunul simț și logica cititorului pentru a evalua el însuși gravitatea dilemelor unui președinte de țară cu privire la respectarea Constitutiei, dar si faptul că Curtea Constituțională, din considerente care scapă, se derobează de autoritatea cu care este investită în a veghea la respectarea Constituției.
Această poveste adevărată a Strategiei Naționale de Apărare îl face pe cititor să înțeleagă neputința celor abilitați de a face ceva durabil și credibil. Mergând pe firul și așa distorsionat al evenimentelor, este remarcată poziția din 2012 a unui ministru al apărării, care afirma că: „Strategia Națională de Apărare – 2010 nu generează, cum ar fi fost firesc, concordanță între interesele naționale, obiectivele strategice, direcțiile de acțiune și resursele alocate, fiind un amestec nefericit de concepte, generalități, formulări confuze, vagi priorităti, tendințe de privatizare ale spațiului de securitate și conotații agresive privind întrebuințarea forțelor”. Pe baza unor astfel de date, Alexandru Purcarus, își continuă « călătoria » prin meandrele adoptării legilor și strategiilor în Romania și evidențiaza degringolada instituțională, polemicile sterile și ilare, constatând că, în timp ce strategiile noastre se elaborează fără respectarea legilor organice, strategiile sectoriale sunt in așteptare sau se finalizează fără documentele fundamentale care le generează și ar trebui să le direcționeze.
Mai mult, prin logica denumirii capitolelor, dar și prin argumentația documentată laborios, această carte reușește să demonstreze convingător că orice lege trebuie în așa fel elaborată încât să producă efecte, iar nu ignorată în sensul neaplicării. Numai că pentru unii, acest truism nu are încă valoare de întrebuințare, ba mai mult, ca să demonstreze că știu despre ce este vorba, dar nu le pasă, printre vulnerabilitățile la securitatea națională au inclus și „diminuarea capacitătii de aplicare a legii de către unele instituții ale statului”. Exasperat de evidența faptelor, cu speranța că cei care au girat acest eșec vor înțelege și riscurile, tânărul istoric concluzionează astfel asupra epopeii aplicării Legii 473: « Cu aceasta, tragicomedia Legii 473 a ajuns la final, cel puțin până în prima parte a anului 2015. Încălcarea sa a determinat esecul, mai corect dezastrul planificării apărării în România între 2004 si 2014… ».
Consecințele absolut intolerabile ale epopeii aplicării Legii 473/2004, îl vor determina pe cititor – fie acesta un simplu cetățean contribuabil sau dimpotrivă, un legiuitor ales sau un politician numit oficial - să constate că legile care privesc securitatea și apărarea națională exced competența celor care, logoreic, în conferințe, cărți, seminarii sau disertații de licență sau doctorat doar lasă impresia că știu despre ce este vorba, atunci când se referă la strategiile din domeniul securității naționale.
Cât privește concluziile pe care le pot trage avizații în domeniu, se poate spune că răspunsurile dureroase, de dată recentă, cu privire la capacitatea de apărare a țării relevă, sine ira et studio, incapacitatea celor care aveau în fișa postului datoria de a înțelege necesitatea abordării responsabile a intereselor de securitate națională ale României și adoptarea la timp a legilor și strategiilor cu aceasta destinatie. Drept o consecință impardonabilă, dacă ar fi să mă refer la armată, iată de ce această instituție nu a beneficiat la timp de o Strategie Militară care să-i permită să treacă la finalizarea altor documente importante de planificare a apărării necesare generării directivelor pentru adaptarea structurii de forţe la ameninţările de ordin naţional, regional şi global aflate în schimbare, să ofere răspunsuri privind necesitatea achiziției avionului multirol, să genereze premisele reconsiderării programelor majore de înzestrare, să permită analiza consecințelor profesionalizării armatei și să pună la dispoziție concluziile rezultate în urma participării la misiuni internaționale (dotare, tipuri de misiuni, costuri, lacune de ordin tehnic, material, operațional, financiar, legislativ, de cooperare cu alți aliati, etc). Devoalarea întregului eșafodaj pe care se construiește legislația în România, având ca punct de plecare legea mai sus invocată, ne convinge printr-un limbaj direct și fără prețiozități inutile că liderii în care ne punem speranțele atunci când le dăm votul nostru, nu înțeleg noțiuni elementare despre securitate și apărare, că nu discern rolul și locul instituțiilor statului cu responsabilități în domeniul securității naționale chiar dacă suntem membri ai Alianței nord-atlantice. Dezamăgitor !
Prin această apariție editorială Alexandru Purcăruș nu face altceva decât să ne spună, indirect, că nimeni nu va fi vinovat, dar toți vom fi responsabili dacă concluziile de mai sus sunt valabile pentru toate legile din România.”
Mai mult, prin logica denumirii capitolelor, dar și prin argumentația documentată laborios, această carte reușește să demonstreze convingător că orice lege trebuie în așa fel elaborată încât să producă efecte, iar nu ignorată în sensul neaplicării. Numai că pentru unii, acest truism nu are încă valoare de întrebuințare, ba mai mult, ca să demonstreze că știu despre ce este vorba, dar nu le pasă, printre vulnerabilitățile la securitatea națională au inclus și „diminuarea capacitătii de aplicare a legii de către unele instituții ale statului”. Exasperat de evidența faptelor, cu speranța că cei care au girat acest eșec vor înțelege și riscurile, tânărul istoric concluzionează astfel asupra epopeii aplicării Legii 473: « Cu aceasta, tragicomedia Legii 473 a ajuns la final, cel puțin până în prima parte a anului 2015. Încălcarea sa a determinat esecul, mai corect dezastrul planificării apărării în România între 2004 si 2014… ».
Consecințele absolut intolerabile ale epopeii aplicării Legii 473/2004, îl vor determina pe cititor – fie acesta un simplu cetățean contribuabil sau dimpotrivă, un legiuitor ales sau un politician numit oficial - să constate că legile care privesc securitatea și apărarea națională exced competența celor care, logoreic, în conferințe, cărți, seminarii sau disertații de licență sau doctorat doar lasă impresia că știu despre ce este vorba, atunci când se referă la strategiile din domeniul securității naționale.
Cât privește concluziile pe care le pot trage avizații în domeniu, se poate spune că răspunsurile dureroase, de dată recentă, cu privire la capacitatea de apărare a țării relevă, sine ira et studio, incapacitatea celor care aveau în fișa postului datoria de a înțelege necesitatea abordării responsabile a intereselor de securitate națională ale României și adoptarea la timp a legilor și strategiilor cu aceasta destinatie. Drept o consecință impardonabilă, dacă ar fi să mă refer la armată, iată de ce această instituție nu a beneficiat la timp de o Strategie Militară care să-i permită să treacă la finalizarea altor documente importante de planificare a apărării necesare generării directivelor pentru adaptarea structurii de forţe la ameninţările de ordin naţional, regional şi global aflate în schimbare, să ofere răspunsuri privind necesitatea achiziției avionului multirol, să genereze premisele reconsiderării programelor majore de înzestrare, să permită analiza consecințelor profesionalizării armatei și să pună la dispoziție concluziile rezultate în urma participării la misiuni internaționale (dotare, tipuri de misiuni, costuri, lacune de ordin tehnic, material, operațional, financiar, legislativ, de cooperare cu alți aliati, etc). Devoalarea întregului eșafodaj pe care se construiește legislația în România, având ca punct de plecare legea mai sus invocată, ne convinge printr-un limbaj direct și fără prețiozități inutile că liderii în care ne punem speranțele atunci când le dăm votul nostru, nu înțeleg noțiuni elementare despre securitate și apărare, că nu discern rolul și locul instituțiilor statului cu responsabilități în domeniul securității naționale chiar dacă suntem membri ai Alianței nord-atlantice. Dezamăgitor !
Prin această apariție editorială Alexandru Purcăruș nu face altceva decât să ne spună, indirect, că nimeni nu va fi vinovat, dar toți vom fi responsabili dacă concluziile de mai sus sunt valabile pentru toate legile din România.”