PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE – 2019 (VI)
Sandu Valentin Mateiu
Sursă foto: Mediafax
Zona Marii Negre
Marea Neagră a devenit zonă de conflict militar încă din 2014, când Rusia a invadat şi anexat Crimeea şi a început conflictul separatist din Donbas, “rana deschisă” a Ucrainei. Intermitent, acţiuni ostile au avut loc, de atunci, în Marea Azov, dar şi în Marea Neagră, fără să se ajungă la conflict deschis. Situaţia s-a acutizat odată cu atacul armat asumat al Rusiei asupra navelor ucrainene ce încercau să treacă prin strâmtoarea Kerci. Ucraina a încercat să atragă atenţia Vestului asupra conflictului, făcând pregătiri de război, dar Rusia nu a atacat, nu acum şi nu în acest context. Anul 2019 va aduce o tensionare importantă, cu incidente şi provocări, dar nu se va ajunge la război pe mare, decât ca parte a războiului pe uscat, în situaţia în care Rusia va decide să atace, într-un context politic adecvat, pentru a anexa sudul Ucrainei, dintre Crimeea şi Bugeac, Crimeea fiind, deja, asigurată la est prin „ocuparea” Mării Azov (supremaţie aero-maritimă). Ar putea fi primul an în care Rusia să execute provocări la adresa României, ca pedeapsă pentru locul pe care îl ocupă în ecuaţia SUA-Rusia, dar şi pentru perceperea unei implicări, reală sau nu, pentru R.Moldova, respectiv Ucraina.
Actorii, interesele lor şi tensiunile dintre ei sunt cele generatoare ale conflictelor care pot veni (nu rezultatul unor incidente incontrolabile ). Deşi Ucraina se poate agita şi Vestul poate interveni numai indirect, un singur lider poate fi cel care decide dacă aici începe războiul: Vladimir Putin.
Situaţia politico-militară
Marea Neagră a fost mereu teatrul eforturilor Rusiei de a îşi reface sfera de influenţă, de la R.Moldova, prin războiul din Transnistria, la Georgia, culminând cu războiul din Ucraina. Aceasta este tensiunea majoră din Marea Neagră, cea a războiului nedeclarat, deşi cu acte de război asumate, dintre Rusia şi Ucraina. Nivelul la care se va juca acest conflict va fi decis de Rusia şi poate păstra amploarea actuală, dar ar putea ajunge până la cel de război deschis.
Cel mai probabil scenariu de război este cel al unuia redus, condus pentru ocuparea Novorosiei, cu precădere a Odessei, a Insulei Şerpilor şi Gurile Dunării, până la Mikolaev. În est, ocuparea de facto a Mării Azov, rezolvă de la sine problema, nefiind necesară decât o ofensivă minoră pe uscat (sau nici aceasta), complementară celei duse din Crimeea spre est, acolo intrând în joc, dinspre vest, şi trupele din Transnistria (GOTR şi separatiştii).
Deciziile politice vor fi luate de Rusia în funcţie de situaţia internaţională şi calculele pe care şi le va face privind momentul potrivit pentru a rezolva prin forţă diferendumul cu Ucraina, dacă va decide asta vreodată. Scenariul cel mai probabil este cel al constrângerii lente a Ucrainei, prin restricţii succesive, unele dintre ele maritime. Astfel, după controlarea Mării Azov, Rusia ar putea găsi pretexte pentru a acţiona la fel şi în partea de vest a Mării Negre.
Dintre celelalte conflicte îngheţate, respectiv ocupate, cele din R.Moldova şi Georgia, sunt în vizorul lui Putin datorită faptului că potenţialul lor militar este relativ redus. Georgia va fi, probabil, hărţuită. După ce anexarea Abhaziei şi a Osetiei de Sud a avut loc deja, iar Tbilisi, mai ales după victoria noii preşedinte, caută o apropiere de UE şi de NATO, limitată la realităţi, respectiv acceptând un orizont nedefinit pentru integrare, fără să deranjeze Rusia.
Cel din R.Moldova îşi îndeplineşte menirea, fiind o ocazie de negocieri în vederea controlării RM prin intermediul Transnistriei, în speranţa, că prin „reunificare”, acest stat să fie reintegrat în sfera de influenţă rusă. Mai ales că, prin existenţa conflictului din Ucraina şi creşterea rolului României în planurile NATO şi SUA, RM apare mai importantă ca oricând în planurile geopolitice ale Rusiei.
O a doua tensiune majoră este cea dintre NATO şi Rusia. Aici lucrurile sunt mai nuanţate. Turcia, având o relaţie specială cu Rusia, de competiţie şi cooperare, complice în anumite probleme, pe fondul derivei autocrate din acest stat. Turcia nu se va implica în prezenţa NATO de descurajare în Marea Neagră. Bulgaria va participa doar formal, transmiţând deja această poziţie, deoarece ea nu percepe, de fapt o ameninţare militară din partea Rusiei.
Singurul stat NATO care se simte direct ameninţat de Rusia este România, atât prin proximitatea cu interesele Rusiei în regiune (frontieră maritimă nerecunoscută cu ZEE Crimeea; vecinul din NATO de pe flancul sudic al Ucrainei şi un suporter al acesteia; în conflict latent cu interesele ruse în R.Moldova), cât şi prin rolul pe care îl are prin parteneriatul strategic cu SUA. Prezenţa scutului antirachetă, face din România o posibilă ţintă. Renunţarea la INF, tensiuni adiacente, pe fondul acordării unui rol mai mare României de către SUA va creşte posibilitatea unor amplificări a hărţuielilor aeriene, a unor demonstraţii de forţă la adresa sa, respectiv a unor provocări navale.
Prezenţa navală NATO în Marea Neagră, atât a formaţiilor sale navale, cât mai ales a navelor americane, sunt simple elemente de descurajare, nu un element direct de sprijin pentru Ucraina într-o eventuală luptă, şi nici măcar pentru statele NATO riverane, care, dacă vor avea o problemă, vor trebui, cel puţin în perioada iniţială, să se descurce singure.
Dispozitivul militar regional
Dispozitivul militar regional este masiv dezechilibrat în favoarea Rusiei, atât pentru că aceasta a moştenit capacităţi importante de la URSS, cât mai ales pentru că şi-a dedicat eforturi mari pentru remilitarizare. În Comandamentul Strategic Unificat Sud, Rusia are două armate, din care una pe direcţia vest, spre Ucraina. O armată aeriană, cu majoritatea bazelor în adâncimea CSU sud, este capabilă să asigure sprijin aerian unei ofensive spre Vest. Întreg dispozitivul militar rus din regiune este orientat spre Vest (Marea Caspică este asigurată, Caucazul pacificat intern - insurgenţa a fost eliminată, iar Georgia, înfrântă militar, urmează altă politică decât cea de confruntare). Crimeea a devenit un avanpost strategic, din care Rusia controlează Marea Neagră şi Ucraina.
Rusia a luat măsuri serioase de înzestrare, de la reînnoirea sistemului nuclear strategic până la sistemele de apărare antiaeriană. Avioane modernizate, nave şi submarine noi, maşini de luptă şi artilerie, precum şi sistemele C4ISR şi EW sunt o prioritate într-o perioadă în care Vestul a redescoperit războiul de guerilă, redus de multe ori la o tradiţională înfruntare directă între infanterişti. Rusia aplică realizările revoluţiei tehnologice, integrând dronele în sistemele de cercetare şi cele de conducere a focului, mai ales cel al artileriei, îmbunătăţind avionica şi sistemele de rachete, dar mai ales ducând războiul electronic la un nivel neatins până în prezent (de la interceptarea şi bruiajul comunicaţiilor, la energie dirijată şi bruierea sistemelor GPS).
Peninsula Crimeea este o bază înaintată din care Rusia poate proiecta forţa pe direcţia vest şi nord-vest. Dispozitivul militar consolidat îi asigură nu numai supremaţia aeriană şi navală incontestabilă, dar şi capacitatea de a invada state din partea de Vest a Mării Negre. Sistemul A2AD instalat în Crimeea acoperă bună parte din teritoriul ucrainean şi românesc. Cupola aeriană se întinde mult deasupra acestor state, iar sistemele de rachete anti-navă (inclusiv cu rachete supersonice) pot lovi navele adverse chiar în proximitatea bazelor lor permanente. În plus, aviaţia strategică rusă cu capacităţi anti-navă este o prezenţă obişnuită în regiune, adăugându-se aviaţiei din Crimeea, şi ea cu o componentă navală remarcabilă.
Crimeea şi apele adiacente sunt un bastion din care se pot lansa atacuri împotriva Vestului, în adâncimea sa, fie cu rachete lansate de pe nave şi submarine şi din aer (Tu 22M3, care poate fi redislocat rapid în Crimeea, dacă se doreşte ameninţarea, în adâncime, a NATO) fie, în viitor, de pe uscat (probabil, SSC 8 va fi dislocat aici după încetarea INF, dacă nu a fost deja dislocat). Pentru România, alături de rachetele lansate de aviaţia tactică şi cea strategică există „suplimentul de scut antirachetă”, racheta hipersonică Kindzal lansată din aer de către MIG 31 (dislocate în CSU sud).
SUA şi Rusia se vor confrunta în Marea Neagră printr-o prezenţă aeriană (cercetarea radiolelectronică) şi navală accentuată americană şi o reacţie rusească de hărţuire a navelor şi avioanelor americane. Posibilitatea unor incidente nu poate fi exclusă, deşi ambele părţi vor evita ca o asemenea situaţie să degenereze: Rusia are nevoie doar de o demonstraţie, întrucât un război ar declanşa doar împotriva unei victime sigure.
Scenarii privind posibile provocări
În Marea Azov, Rusia va dicta, probabil, soluţia sa, chiar şi cu o mediere germano-franceză: marea va fi controlată militar de către ea, ucrainenii mulţumindu-se cu cât le lasă Rusia din libertatea de a avea trafic naval prin strâmtoarea Kerci. Ucraina trebuie să fie atentă mai ales la vestul Mării Negre, singura cale maritimă liberă care i-a mai rămas. Aşa cum, cu un pod, Rusia i-a tăiat libertatea de navigaţie din Marea Azov, cu o singură insulă, Insula Şerpilor, i-o poate limita pe cea din această zonă (ultima pe care o mai are). Modul cum Rusia a abuzat de închiderea zonelor pentru efectuarea de exerciţii navale demonstrează abilitatea de a exploata la maxim aceste posibilităţi. Să nu ne mirăm când Rusia va începe „treceri” prin apele teritoriale ucrainene şi româneşti – orice element de drept internaţional trebuie exploatat la maxim împotriva spiritului acestuia.
Tensiuni externe şi efectele regionale
Rusia este, practic, într-un război hibrid cu Ucraina. Aceasta înseamnă şi război pe mare care înseamnă că vor executa hărţuieli, provocări şi alte incidente pe mare ruso-ucrainene. Ucrainenii vor fi obligaţi să reacţioneze pentru a se vedea ce face Rusia, aşa cum a fost încercarea de trecere prin strâmtoarea Kerci.
Tensiunile ruso-americane se vor traduce, probabil, prin demonstraţii de forţă ruse la adresa României, prin utilizarea de avioane Tu 22M3 venind cu viteză supersonică din Crimeea simulând lansarea de rachete de croazieră sau MIG 31 simulând lansarea de rachete Khinzal. Prin ieşirea SUA din INF, speranţele ruse că vor negocia inclusiv scutul antirachetă s-au năruit, pentru a lăsa locul unei nemulţumiri atât de mari, încât va genera reacţii militare pe măsură.
Dacă Rusia identifică Romania ca fiind un adversar imediat, care îi deranjează planurile în relaţiile cu SUA, R.Moldova sau Ucraina, ne va aplica un tratament special, cu escaladarea hărţuielilor şi a provocărilor.
2019 nu va fi un an liniştit în Marea Neagră şi aceasta este valabil pentru toate ţările riverane, inclusiv România. Prin implicarea în zonă a forţelor NATO timpul nu mai lucrează în favoarea Rusiei la capitolul superioritate militară. Această constrângere influenţează deciziile politico-militare ruse, factor care măreşte tensiunile din Marea Neagră.
@@@
i) În „incidentul” din strâmtoarea Kerci, navele ucrainene au staţionat în apele teritoriale ale Crimeeii 10 ore, de la orele 08.00 (când au fost hărţuite de cele ruseşti) până la orele 18.00 (când au luat curs de ieşire din ele), oră la care au fost atacate, în apele internaţionale. Atât a durat până când Kremlinul a decis că, de această dată, faţă de o situaţie anterioară similară, este vorba de o gravă încălcare a dreptului internaţional, deschizând focul, de fapt efectuând un act de război asumat. Informaţia a fost transmisă de postul de radio Echo Maskvi.