GLORIE EROILOR NEAMULUI ROMANESC. In data de 29 MAI 2014 de INALTAREA DOMNULUI sarbatorim ZIUA EROILOR.

25 IUNIE ZIUA GRĂNICERILOR .
LA MULȚI ANI .TUTUROR GRĂNICERILOR ,ÎN REZERVĂ , RETRAGERE ȘI ACTIVI AFLATI ÎN SRVICIUL DE PAZĂȘI APĂRARE A FRONTIEREI DE STAT A ROMÂNIEI .

   

Marturiile istorice demonstreaza incontestabil ca institutia apararii frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri, cunoscand o serie de transformari si perfectionari pana s-a ajuns la actuala structura organizatorica. Indiferent de forma de organizare si denumire - plaiesi, potecasi, marginasi, cordonasi, calarasi, martologi, dorobanti, graniceri, politisti de frontiera - intotdeauna continutul misiunilor a fost acelasi, cu anumite particularitati, in functie de caracterul perioadei istorice existente: in timp de pace strajuirea hotarelor, prevenirea activitatilor ilegale la adresa sigurantei interne, pornind de la granita, a intereselor externe ale tarii, iar, in timp de razboi, participarea, alaturi de celelalte forte combatante, la lupta pentru apararea pamantului stramosesc.

Aceasta institutie este tot atat de veche pe cat de vechi sunt teritoriile pe care s-au asezat si trait stramosii nostri, manifestandu-se in functie de perioada istorica in care a existat si indeplinind misiunile conform intereselor momentului parcurs.

Tracii asezau posturi pe inaltimile dominante pentru a semnala aparitia unor invadatori, folosind ca mijloc de avertizare indeosebi focul. La incrucisarile de drumuri se vamuiau produsele negustorilor straini care intretineau schimburi comerciale cu bastinasii.

In timpul lui Decebal, principalele cai de comunicatie au fost intarite cu cetati prevazute cu santuri de aparare, maluri de pamant si garduri din lemn si piatra. Masurile luate de iscusitul conducator dac Decebal sunt apreciate de generalul Targe in lucrarea sa "La garde de nos frontieres" (1930), lucrare care trateaza distinct modul si procedeele pe care trebuie sa le foloseasca aceasta activitate. In Dacia Romana, paza hotarelor consta dintr-un sistem de limesuri, fortificatii, castre si tabere situate pe granita.

Dupa aparitia statelor feudale romanesti si inviorarea schimburilor economice cu tarile din jur: Rusia, Polonia, Ungaria, Austria a aparut o preocupare mai constanta pentru asigurarea drumurilor de comert, aplicarea sistemului vamal, apararea punctelor vamale si prevenirea comertului clandestin.

Vreme indelungata, sistemul de paza si aparare a hotarelor a revenit cetatilor de la margine. Inca in primii ani de domnie, Mircea cel Batran a construit o cetate la Giurgiu, in care a asezat "straji ca sa vegheze la tot ce se intampla dincolo de apa" si una la Turnu, edificata pe ruinele unei cetati mult mai vechi.

De asemenea, Stefan cel Mare, organizand armata moldoveana, a infiintat "marginasii" care, plasati la marginea tarii, aveau datoria "sa dea de stire cand tara era amenintata cu invazii din afara". In timpul lui Mihai Viteazul existau, pe aceasta linie, "steagurile de calarasi" (calarasii de margine), plasate in localitatile de granita. Marele istoric Constantin Giurescu, privitor la organizarea si dispunerea punctelor vamale, preciza ca acestea erau puncte de vama la hotare sau in apropierea lor, asadar la intrarea marfurilor in tara, si puncte de vama in interior, in orasele si targurile mai insemnate, in primul rand, evident in capitalele respective (ex.: Braila, Giurgiu, Turnu, Calafat, Severin, Tighina, Cetatea Alba, Tecuci, Putna, Trotus, Moldovita). Pe la anul 1690, domnitorul Constantin Brancoveanu, tot in Tara Romaneasca, infiinteaza un corp distinct al granitelor - "martologii" - care, alaturi de plaiesii din 230 de sate si parti de sate, asigurau paza trecerilor peste Dunare si munte.

Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), in serviciul pazei pe Dunare apar mici vase de patrulare. O anafora domneasca adresata vataseilor de la fruntarii, din aceasta epoca, demonstreaza seriozitatea cu care autoritatea centrala trata serviciul de paza la frontiera: "nizamul (paza) marinei si a intrarilor tarii este o treaba din cele mai importante si mai dintai la datoria noastra care ne sileste pururea ziua si noaptea sa fie bine pazita ... pe toate drumurile mari si mici si la fiecare poteca sa aveti potecasi deplini...". Tot acum, din considerente de ordine interna, s-a realizat o reglementare riguroasa a trecerilor peste frontiera, introducandu-se, pentru prima data, pasaportul (1782).

In ce priveste sistemul de paza in Transilvania, acesta a evoluat in mod oarecum diferit datorita faptului ca s-a aflat sub dominatie straina. Pe langa misiunile specifice, cei de la fruntarii aveau si sarcini de blocare a plecarii unor paturi de romani saraci dincolo de Carpati. In acest sens, prin anul 1690, au fost infiintate primele regimente de graniceri austriece de-a lungul raurilor Tisa si Mures, care marcau granita Imperiului Habsburgic.

Sub presiunea evenimentelor, autoritatile imperiale s-au vazut obligate sa treaca si la crearea de regimente din randul populatiei romanesti, desi cu multa precautie si avand grija sa previna cat mai mult posibil accesul romanilor in functiile de conducere. La 12 martie 1761 i s-a incredintat generalului Nikolaus Adolf, baron de Buccow, noul comandant al fortelor militare din Transilvania, misiunea de a-i pacifica pe romani si a infiinta granita militara. In acest sens, Decretul din 15 aprilie 1762 a dat "unda verde" inceperii campaniei de recrutare, mai intai din randul secuimii din Scaunul Ciucului, din Nasaud, care s-a opus, cum a fost cazul secuilor din Odorhei, de sub comanda judelui lor Daniel.

In februarie 1763 s-a facut o noua incercare prin asa-numitele "Puntumuri vestite la Orastie", in care se reglementa mai bine starea militarilor din regimentele de graniceri, dar prin care se stipulau insa restrictii si pedepse aspre pentru ostenii de paza ai hotarelor. La 10 mai 1763, cu prilejul depunerii Juramantului de catre 9 companii ale Regimentului 2 Graniceri, in curs de formare, a avut loc marea revolta de la Salva, de pe platoul ramas in istorie cu numele de "Mocirla". La auzul juramantului pe care urmau sa-l depuna, care i-ar fi obligat sa lupte pentru imperiu in afara granitelor, granicerii romani au aruncat armele si, mai apoi, le-au ridicat impotriva comandantilor austrieci. Desi revolta a fost inabusita iar "capii" omorati sau pedepsiti aspru, imparateasa Maria Tereza s-a vazut nevoita sa emita, la 16 martie 1764, o patenta prin care preciza ca granicerii nu vor fi dusi din tara in tinuturi indepartate, decat cu totul exceptional. Se preciza inclusiv faptul ca romanii pot deveni ofiteri, subofiteri sau fruntasi destoinici ai unitatilor de graniceri si vor primi solda, inclusiv in timp de pace. La cateva luni, mai precis la 15 august 1764, intregul efectiv (peste 3.000 de oameni) al Regimentului 2 Graniceri a depus Juramantul. In anul 1765 s-a incheiat si constituirea celui de-al doilea regiment - Regimentul 1 Graniceri.

Puntumurile de la Orastie reprezinta o ordonanta premergatoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza, care stabileste statutul de organizare definitiva a celor doua regimente romanesti, regulament care a fost tiparit si in limba romana. In "puntumuri" se precizau avantajele de care se bucurau militarii care faceau parte din regimente: scutirea de impozite, in afara de taxa capului si a marhelor (taxa pe vite). Totodata, desi plateau dijma ca restul populatiei, "granicerii" erau scutiti de semanatura, taxa pe vin si fan. In plus, cei inrolati in regimente treceau sub jurisdictia autoritatilor militare, in timp ce populatia civila romaneasca era dependenta de scaunele de judecata nobiliare. Militarii nu puteau face comert cu vite sau sa detina carciumi. Cei care incalcau aceste "ordine" erau pedepsiti cu arestul. Militarii, ca si restul populatiei, nu aveau voie sa taie lemne sau sa vaneze in "padurile cele oprite". Unii luptatori pentru drepturile romanilor, cum a fost Grigore Maior, au profitat de situatie, conditionand infiintarea "militiilor romanesti" de satisfacerea unor revendicari ale romanilor. Acesta a incercat sa impuna in conducerea regimentelor comandanti romani, ceea ce contravenea intentiilor autoritatilor imperiale, care urmareau promovarea unor straini care sa le apere interesele. Militarilor li se cerea sa intretina relatii pasnice cu "provincialii". In caz de abatere si daca erau vinovati ei erau pedepsiti cu bataia cu nuiele. In cazul unor disensiuni intre graniceri, acestea se rezolvau la nivelul comenzilor batalionului sau regimentului.

Cu toate aceste restrictii si obligatii la care erau supusi militarii, s-a constatat un exod la inrolare, pentru ca aceasta insemna o usurare a situatiei materiale a taranilor, eliberarea de sarcinile iobagesti. Aparitia celor doua regimente graniceresti in Transilvania reprezinta un pas inainte si pe linia crearii unor stari militare, ce vor fi folosite in actiunile de emancipare a poporului roman.

Precizam ca, in anul 1768, a fost infiintat un alt regiment romanesc de graniceri, la Caransebes.

In statutul graniceresc se prevedea ca "granicerii nu vor fi scosi din tara si dusi in tinuturi indepartate decat numai cand va cere trebuinta". Cum insa trebuintele imperiului, in acea perioada, au fost multiple, granicerii au fost obligati adesea sa lupte pentru apararea intereselor lui si pe alte taramuri, in timpul secesiunii Bavariei, cand Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a intrat cu trupe in Bavaria inferioara, cand Frederic al II-lea a invadat Cehia si Silezia (1778), in timpul razboiului cu turcii (1788). In luptele purtate cu turcii (1788-1791), numai Regimentul 2 Graniceri a pierdut 1218 soldati. Granicerii au avut pierderi grele si in luptele de la Zabern, pe frontul Rinului. In Campania din anii 1793 - 1796, dintr-un singur batalion romanesc au pierit in lupte 122 de graniceri, 761 au fost raniti iar alti 94 au fost luati prizonieri.

La razboiul dintre Franta si Austria, din 1796 - 1797, au participat doua batalioane de graniceri de cate trei companii fiecare, din doua regimente romanesti - 32 de ofiteri si 1880 soldati. Mai tarziu, in luptele din Italia, li s-au adaugat si altele. Despre eroismul unui batalion de graniceri romani, cronicarii spun ca Napoleon a afirmat ca "daca ar fi dispus de un asemenea batalion ar fi ajuns la Viena in trei zile". In batalia pentru cucerirea Podului de la Arcole, la Areda Venetiei, aparat de un batalion romanesc, opozitia a fost atat de indarjita, incat insusi Napoleon, care preluase comanda ostilitatilor, a cazut in mlastina si s-a salvat cu mare greutate. Inutil sa mai precizam participarea granicerilor de dincolo si de dincoace de Carpati la evenimentele din anii 1821 si 1848, din timpul Razboiului de Independenta, in timpul celor doua razboaie mondiale etc.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea, in structura organizatorica a slujitorilor de la hotare apar unele mutatii. Astfel, in Tara Romaneasca, Constantin Mavrocordat infiinteaza "Corpul slujitorilor de granita", unii numiti "focsanlai" spre Moldova si altii "martologi" spre Oltenia. Apoi, de-a lungul Dunarii, intre Varciorova si Braila, trei regimente (polcuri) au sarcina atat de semnalare a trecerii unor persoane nedorite in tara, cat si de prevenire a transmiterii unor boli contagioase din Orient spre centrul Europei, in cadrul asa-numitului "cordon de carantina" (astazi dupa cum se cunoaste, Politia de Frontiera Romana previne si combate migratia ilegala, in special catre Occident).

Schimbari importante a cunoscut institutia granicereasca dupa Tratatul de la Adrianopole (1829), cand Tarile Romane si-au putut crea armate proprii - militiile nationale pamantene. Potrivit prevederilor Regulamentului Organic, indatoririle noii ostiri constau indeosebi in "paza granitilor, a carantinelor si a vamilor, cordonul de sanatate, slujba dinlauntru, slujba oraselor si judetelor, privegherea lucratoare pentru implinirea dajdiilor...". Totalul cadrelor militiilor era de 4.673 oameni. O insemnatate deosebita pentru evolutia viitoare a sistemului de control al trecerilor peste granita l-au avut si prevederile Regulamentului pentru Carantina, cuprins la cap.VI in Regulamentul Organic al Tarii Romanesti, pus in aplicare la 1 iulie 1831. In viziunea acestui document scopul instituirii carantinelor era ca sa pazeasca Valahia de biciul naprasnicii boli a ciumei: "astfel, se va aseza pa marginea d-a stanga Dunarii un cordon de sanatate nestramutat". El era pazit de militia pe toata marginea Dunarii dinspre Tara Romaneasca, de la hotarul austriac pana la varsarea Siretului in Dunare, iar numarul militarilor pentru paza se cifra la 1.466 oameni, din care 1.122 pedestri si 344 calareti. Conform art. 196, orice calator care venea in carantina era indatorat, daca era european, sa-si arate pasaportul, iar daca era locuitor dupa marginea Dunarii trebuia sa aiba "teschereaua dregatorilor locului, dupa cum s-au urmat totdeauna". Cei care intrau in Valahia si erau inarmati, potrivit art. 199, in scopul trecerii cordonului sanatatii erau indatorati sa lase armele la cancelaria Carantinei pana la reintoarcere.

Porunca Divanului Printipatului Valahiei din 16 decembrie 1829 catre locuitorii tarii vorbea despre desfiintarea vamilor interioare, despre libertatea comertului in cuprinsul tarii si despre stabilirea unei vami de import si export de 3%. Treptat, apoi, sistemul de la granita se perfectioneaza, se stabilesc sectoare de responsabilitate, norme si procedee noi de executare a pazei, a controlului in functie de specificul frontierelor (munte, apa). Apar, totodata, uniformele militare cu specific romanesc.

In anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a infiintat pentru prima data, in Muntenia, Corpul Granicerilor, intocmindu-se "Proectul asupra pazei Dunarei si a granitei dinspre Austria si Moldova". Paza granitei se facea in punctele mai importante de catre Oastea permanenta, iar in punctele secundare, atat pe linia Dunarii cat si pe frontiera muntoasa si spre Moldova de catre Cordonasi (la Dunare), Potecasi sau Pichetasi (la munte) si care se luau din oamenii satelor din apropierea frontierei. Pentru paza unui punct secundar concura 120 de familii. Fiecare sat trebuia sa aiba in permanenta un caprar, patru oameni inarmati si un vaslas, cu imbracamintea si hrana lor. Hrana li se dadea de catre sateni, in bani, socotit 20 de parale pe zi pentru fiecare ostas. Aceasta stare a durat pana in 1850 cand prin "Legea pentru Organizatia Granicerilor" se ia ostirei paza frontierelor si se da satelor. Legea stabilea ca 120 de familii sa aiba de pazit patru pichete. Pichetele de la Dunare aveau cate 22 oameni, cele de la granita cu Austria cate 14, iar cele dinspre Moldova cate 7 oameni. Paza se facea in doua schimburi, a cate o saptamana.

In total, pe marginea Dunarii erau 222 pichete, pe frontiera cu Austria 154, iar spre Moldova 103, pentru ele fiind nevoie de 7.761 graniceri.

Un alt moment important in evolutia institutiei este cel din 1850, cand Barbu Dimitrie Stirbei "Domnul stapanitor a toata Tara Romaneasca" a dat "Legiuirea granitelor" nr. 129/14 iulie 1850 pentru Organizatia Granicerilor, votata de Divan la 23 iulie 1850, un fel de regulament (in limba chirilica), in care stabileste modul de asigurare a pazei si controlului granitelor, incadrarea cu personal, numarul pichetelor (222 pe Dunare, 154 pe granita cu Austria si 103 pe cea a Moldovei) si al oamenilor care le compuneau, pe fiecare parte de granita (4.484 pe linia Dunarii, 2156 pe granita cu Austria, 721 cu Moldova, dintr-un total de 7361 de persoane), consfintind aparitia armei granicerilor. Se prevedea, totodata, modul in care trebuia dotate pichetele cu armament si munitie, de tinere a evidentei si de plata a personalului. De mentionat ca exista o nota in care se precizeaza: "strajuirea granitei cu Moldova neavand trebuinta de organizatie ca la celelalte, mai mult chiar, pichetele de pe dansa pot sa se desfiinteze cu vremea... iar soldatii vor fi trimisi in alte locuri" (o anticipare a Unirii celor doua Principate).

Legiuirea nr.129 din 14 iulie 1850 pentru Organizarea Granicerilor a adus unele modificari si completari privind "Regulile generale pentru strajuirea granitelor". Interesanta de mentionat este prevederea de la art. 7, care stipula ca "nimeni dintre strajuitorii pichetasi nu va fi intrebuintat la alta slujba decat la strajuire pentru care va raspunde comandirii".

Porunca nr. 6 din 10 ianuarie 1852 a Domnitorului Tarii Romanesti, Barbu Dimitrie Stirbei catre seful Ostirii stipula, printre altele, ca "paza granitelor printipatului despre munte si despre Dunare este incredintata comenzilor de graniceri si toata politia acestor granite ofiterilor comandiri, fiecare subt a sa raspundere cu desavarsita putere la punctul sau respectiv". Comandantul de punct veghea ca prin punct "nici un fel de marfa sa intre sau sa iasa pe ascuns decat prin legiuite puncte; scrisorile gasite asupra calatorilor si cartile de citit sunt poprite; pentru obiectele poprite, precum arme, praf de pusca si alte asemenea, comandirii vor pune raspundere strasnica asupra vamesilor a nu lasa sa intre ceva din acestea la nici o intamplare. Pentru lipitani si vite cornute comandirii se vor incredinta ei insusi la slobozirea trecerii prin numaratoare si cantarire". Comandantul de punct priveghea asupra tuturor slujbasilor din schela ca sa se poarte cu pasagerii cu toata cuviinta si fara nici un fel de asuprire, dand insusi pilda de buna purtare blanda si plina de cuviinta cu toti pasagerii, pana la cel mai mic. 

Modelul din Tara Romaneasca este preluat, patru ani mai tarziu, in Moldova. 

Unirea Principatelor Romane din 1859 a adus modificari si in ceea ce priveste structura granicerilor, in sensul contopirii celor doua administratii intr-una singura. Prin Decretul nr. 485 din 10 iulie 1862 a fost desfiintata granita de pe Milcov dintre cele doua state romanesti. Inaltul Decret Domnesc numarul 893/24 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza prevedea organizarea granicerilor din Moldova dupa modelul celui din Tara Romaneasca si unirea celor doua corpuri graniceresti. Corpul granicerilor, de dincoace si de dincolo de Milcov, unificat, facea parte integranta din armata, aflandu-se sub autoritatea nemijlocita a Ministerului de Razboi. El era organizat pe patru Inspectorii: Bucuresti, Iasi, Piatra-Neamt si Pitesti, structurate pe cate zece batalioane, fiecare cu cate trei-patru companii. Mentionam ca in scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trimisa la 1 octombrie 1865 lui Napoleon al III-lea, imparatul Frantei, vorbind despre progresele pe care le facuse Romania in domeniul militar, preciza ca aceasta dispunea de 12.000 de graniceri.

Dupa Unirea Principatelor (1859), Corpul Granicerilor a continuat sa ramana cu aceeasi organizatie pana in 1864, cand s-au infiintat in Moldova 15 companii de graniceri si s-a facut organizarea totala a granicerilor din toata tara. Aceasta organizatie cuprindea patru inspectorii, fiecare cu 2-4 batalioane a 4 companii.

Granicerii, indiferent cum se numeau ei, faceau serviciul pe rand la frontiera, o treime din timpul lor erau in serviciu si 2/3 la casele lor. Ei nu erau alesi prin tragere la sorti ci dupa varsta si numai dintr-o zona de 30 de kilometri de la frontiera spre interior.

Un moment de aleasa semnificatie, nu numai pentru graniceri ci si pentru intreaga ostire, l-a reprezentat solemnitatea de la 1 septembrie 1863, de pe platoul Cotroceni, de acordare a noilor drapele unitatilor militare.

Acestea purtau cele trei culori introduse dupa proclamarea Unirii, rosu, galben si albastru, precum si inscriptia "Onoare si patrie". Granicerilor li s-au inmanat doua drapele: unul Cordonului Dunarii, altul Cordonului Muntilor.

In 1866, inspectoriile de graniceri si dorobanti sunt desfiintate si se face organizarea pe batalioane si patru divizii teritoriale iar punctele de graniceri sunt numerotate.

Prin Regulamentul nr. 1943 din 22 decembrie 1869 asupra serviciului granicerilor se confera un prim cadru organizatoric si functional armei granicerilor. Prin Decizia Ministerului de Razboi nr. 57 din 13 august 1870 se face o delimitare mai clara a punctelor principale si secundare de granita in vederea unei mai bune incadrari, in functie de importanta si dificultate.

Ulterior, activitatea la frontiera, in functie de situatie si de problemele aparute, a fost reglementata prin diverse Decizii si Ordine ale Ministrilor Apararii si de Interne, creandu-se sau desfiintandu-se diverse puncte de frontiera.

In perioada 1869 - 1872, institutia granicerilor cunoaste alte transformari, ca urmare a evolutiei sistemului militar din Romania, crescand si mai mult influenta elementului militar, atunci cand rezervistii sunt inlocuiti cu militari activi. Conform "Legii de organizare a puterii armate" din 11 - 23 iunie 1868, granicerii faceau parte, alaturi de dorobanti, din corpurile dorobantilor si granicerilor si depindeau direct de comandantul suprem - domnitorul Romaniei.

In martie 1872, prin modificarea "Legii de organizare a puterii armate din 1868", granicerii sunt desfiintati ca structura corp aparte, ei intrand in Legea comuna si facand parte din regimentele de dorobanti, fruntariile fiind pazite de catre acestia. Este perioada in care zona de frontiera se stabileste la 30 de km de la granita spre interior, unde isi indeplineau misiunile companiile din regimente stabilite nominal prin decizie domneasca. "Armatura", imbracamintea si munitia era data dorobantilor de catre stat, iar judetele erau obligate sa construiasca cazarmile necesare. Ulterior, pana in 1904, paza s-a efectuat de catre unitatile de infanterie.

In perioada 1878-1904 au loc mai multe modificari in evolutia institutiei graniceresti si a legislatiei, datorate atat evolutiei institutionale (in 1880 - dorobantii sunt trecuti la trupele teritoriale), cat si efectelor Razboiului de Independenta din 1877. Prin legea de organizare a armatei din 1881 regimentele de dorobanti au fuzionat cu cele de infanterie, iar dupa aceasta data nu au mai avut atributiuni pe linia asigurarii ordinii publice si sigurantei statului, controlul documentelor de calatorie fiind efectuat de catre revizorii vamali, sefii garilor de frontiera si comisarii speciali din statiile C.F.R.

La 1 aprilie 1903 apare Legea asupra organizarii Politiei Generale a Statului promulgata prin Decretul regal nr. 1330, precedata de discursul ministrului de interne Vasile Lascar rostit in sedinta Senatului din 25 ianuarie in care acesta remarca faptul ca "un numar considerabil de straini au trecut granita noastra fara controlul..." si se impune sa existe o Politie de Frontiera. La o frontiera de 2000 km, in 1903, existau 75 de trecatori, din care la 14 erau politisti, in fapt cate un singur agent care facea serviciu permanent zi si noapte. "Este o adevarata gluma..." - remarca in acea sedinta ministrul Vasile Lascar.

Inaltul Decret nr. 760 din 3 martie 1904, de instituire a corpului de graniceri, stabileste ca acesta, pe langa misiunea de paza si supraveghere a frontierelor, avea si indatoriri de ordin vamal si politienesc. Prin Decretul-Regal nr. 1187 din 31 martie 1904 privind Regulamentul asupra serviciului de politie la punctele de frontiera in porturi si gari s-au pus bazele organizatorice functionale si relationale ale Politiei de Frontiera. La 1 aprilie 1904, prin Inalt Decret nr. 884, Corpul Granicerilor si-a schimbat denumirea in "Batalionul de Graniceri". Alte modificari apar in anii 1906 (la 1 septembrie 1906, prin Inalt Decret nr. 3178 s-a pus in aplicare primul Regulament al serviciului granicerilor, prin care s-au stabilit conditiile de functionare a serviciului de paza a granitelor si s-a introdus culoarea verde - inchis in loc de albastru. La 1 aprilie 1907 granicerii au primit si paza Bratului Chilia si a litoralului Marii Negre, care se faceau de catre Marina Militara. La 1 aprilie 1910, pentru paza pe Dunare si diferite transporturi pe apa, a luat fiinta in cadrul Corpului Granicerilor o companie de graniceri de marina, ce primise de la Marina Militara canoniera "Fulgerul", patru salupe - Vedea, Arges, Trotus, Teleorman -, vaporasul "Prutul" si patru salupe-automobile - A, B, C, D; - resedinta era la Galati), 1912, 1913 (in 1913 conditiile de recrutare a tinerilor pentru graniceri prevedeau: sa fie roman, sa fie robust, sa aiba inaltimea de cel putin 1,65 m, sa stie carte, adica a citi, scrie si socoti) si 1915.

La 26 februarie 1915 a fost promulgata Legea Granicerilor, care, la "Dispozitiuni generale", prevede:

Art. 1 Pentru paza si supravegherea frontierei Regatului se institue "Corpul Granicerilor". Corpul Granicerilor face parte integranta din armata; dispozitiunile generale ale Legilor si regulamentelor Militare sunt aplicabile afara de exceptiunile cerute de natura serviciului sau.
Art. 2 Pentru tot ce priveste executarea legilor vamale ale monopolurilor Statului si Administrative, Corpul Granicerilor sta sub ordinele Ministerului Finantelor, iar ca disciplina, pregatire de rasboiu si paza militara a frontierelor sta sub ordinele directe ale Ministerului de Rasboiu.          

Anul 1919 a gasit institutia granicereasca intr-o noua postura: organizarea pazei frontierei Romaniei Mari. Realizarea visului de secole al romanilor a determinat implicit si profunde reorganizari ale granicerilor.

O importanta deosebita pe linia popularizarii activitatilor de la borne a avut-o aparitia, incepand cu 1 aprilie 1920, a primei reviste de arma, sub denumirea de "Revista Granicerilor" si sub indrumarea generalului Toma Liscu, comandantul Corpului Granicerilor din acea vreme. Ulterior, aceasta publicatie a avut si alte denumiri: Cuvantul Granicerilor, In slujba Patriei, De Veghe, Granicerul, Frontiera, iar in anumite perioade activitatea sa a fost intrerupta. Cu toate acestea, ea a ramas, intotdeauna, indiferent de perioadele traversate de societatea romaneasca, o publicatie centrala a celor de la fruntarii, astazi a politistilor de frontiera, contribuind la pregatirea profesionala a efectivelor, la mentinerea si dezvoltarea spiritului de corp si initiativa.

In perioada 1919 - 1940, Corpul de Graniceri s-a reorganizat in mai multe randuri pe brigazi, regimente si companii, numarul brigazilor si regimentelor fiind la inceput una, respectiv trei, ajungand, in anul 1935, la patru, respectiv opt mari unitati si unitati. Tot in aceasta perioada s-a infiintat Grupul Navelor de Graniceri, cu salupe si ambarcatiuni auxiliare.

Alte schimbari si reorganizari, dupa cum se va vedea mai departe, au avut loc in conditiile amputarilor teritoriale si ale celui de-al doilea razboi mondial, precum si ca urmare a instalarii noului regim politic din Romania, in anul 1944.

In ce priveste organizarea si controlul in Punctele de Trecere a Frontierei, prin Decizia nr. 8571 din 1 aprilie 1903, ministrul de interne Vasile Lascar, in temeiul Legii Politiei si Legii nr. 1385 din 18 aprilie 1892 pentru organizarea serviciului administratiunei centrale a Ministerului de Interne, a dispus organizarea Directiunii administratiunei generale a personalului si sigurantei generale in doua servicii, respectiv Serviciul administratiunei generale si contenciosului si Serviciul politiei generale si statisticii. Acestuia din urma i s-au fixat, intre atributiuni, Legea asupra strainilor si Regulamentul pentru biletele de libera trecere privind Expulzari; Extradari; Izgoniri ale vagabonzilor si oamenilor fara capatai; Aranjamentele si Conventiile internationale; Politia de fruntarie; Controlul eliberarii pasapoartelor; Scutirea de vize si orice chestiuni relative la pasapoarte si documente de calatorie nationale si straine etc. Conform "Legii de organizare a Politiei Generale a Statului" din 1 aprilie 1903 "activitatea de la frontiera intra in competenta politistilor care actioneaza in zone in care apar si probleme de aceasta natura".
Ei trebuiau sa semnaleze si sa ia masurile ce se impuneau in cazuri de comploturi si uneltiri impotriva sigurantei statului, de supraveghere a punctelor de trecere la fruntarii, de executare a expulzarilor, de reglementare a intrarii si sederii strainilor in tara, pentru aplicarea legii si regulamentelor. In 1908, o noua lege a reglementat mai bine activitatea institutiei privind controlul trecerilor de frontiera, prevazand ca Politia de la Punctele de Frontiera si din porturi sta sub conducerea directa a ministrului de interne, care o exercita prin Directorul Politiei si Sigurantei Generale. Dreptul de control si disciplina trecea asupra acestui director in ce privea personalul politienesc de la punctele de frontiera si porturi.

O circulara a ministrului de interne din 18 iunie 1903, adresata prefectilor de judete si prefecturilor de politie din Bucuresti si Iasi, sublinia defectiunile existente in sistemul de paza si supraveghere a granitelor si masurile ce trebuiau intreprinse pentru lichidarea acestora:
"..Pana acum a intrat in tara cine a vrut, pe unde a vrut, fara sa ne preocupam indeajuns de unde vin, pentru cine vin si unde merg. Aceasta stare de lucruri care constituie un pericol vadit pentru ordinea si siguranta interna a statului nu mai poate fi tolerata. Va rog, prin urmare, a avea deosebita priveghere asupra executarii serviciului de politie in punctele de fruntarii, fie ca acest serviciu ar fi de indeplinit de ofiteri de politie speciali, fie ca ar fi de indeplinit de agentii vamali sau de sefii de gari, si de alti ofiteri si agenti de politie special insarcinati in puterea legii". In temeiul legii din 1903 a fost elaborat si sanctionat prin Decretul Regal nr. 1187 din 13 martie 1904 "Regulamentul asupra serviciului de politie la punctele de fruntarie in porturi si gari", impreuna cu "Instructiunile de aplicare" ale acestuia, care au jalonat timp de jumatate de secol activitatea in punctele de control ale granitei. Prin aceleasi norme s-a prevazut si modul in care erau incadrate cu politisti principalele puncte de frontiera din gari, porturi si puncte de frontiera terestre.

In punctele de trecere cu un trafic mai intens si unde apareau probleme specifice s-a suplimentat cu posturi de jandarmi pedestrii, detasati din companiile din apropierea frontierei. "Acestia au calitatea de agenti de politie si sunt pusi sub ordinele imediate ale sefului punctului, care singur este in drept a hotari cum pot ei sa-si faca serviciul" - subliniau documentele.

Un capitol important si semnificativ in structura si substanta Regulamentului si instructiunilor privind serviciul de politie la punctele de "fruntarie" l-a reprezentat cel privind formalitatile si procedurile efectuate la "controlul calatorilor".

Sunt stipulate prevederi referitoare la verificarile politienesti, atat pentru sensul de intrare in tara cat si pentru cel de iesire, separat pentru calatorii straini si pentru cei romani.

In acest act normativ apar, pentru prima data, prevederi unitare, cuprinzatoare si detaliate, asupra institutiei controlului la trecerea peste frontiera de stat romana care, pe parcursul anilor, vor capata consistenta si eficacitatea pe care a urmarit-o legiuitorul roman al inceputului de secol XX. Prevederile juridice, care consfinteau, la acea vreme, statutul deplasarilor strainilor in Romania, incorporau in suportul lor legal principiul ca traversarea frontierelor nationale se putea realiza numai in baza documentelor de calatorie valabile si recunoscute cat si a vizelor aplicate de reprezentantele diplomatice si consulare ale tarii noastre in strainatate.

Un segment important al osaturii reglementarilor controlului efectuat in punctele de frontiera se constituia in enumerarea si individualizarea cauzelor ce determinau refuzul intrarii in Romania a unor straini.

Spre exemplu, era interzisa intrarea in tara a strainilor care au fost expulzati sau izgoniti din tara pe cale administrativa ori prin hotarare judecatoreasca "cata vreme pedeapsa nu a fost ridicata". Evidenta acestor straini era tinuta intr-un "Registru alfabetic pentru inscrierea expulzatilor, extradatilor si izgonitilor".

O alta categorie de persoane carora nu li se permitea accesul in tara, chiar daca posedau documente in regula, erau cei "atinsi de dementa si care nu erau insotiti de altcineva". Scopul era acela de a nu fi afectata si tulburata ordinea si linistea publica prin lasarea libera a unor asemenea indivizi, cat si pentru a nu-i expune pe acestia diferitelor pericole sau accidente.

De asemenea, exista si categoria persoanelor carora le era interzisa intrarea in tara de Guvern, ca masura de siguranta. Acestea figurau in "Registrul alfabetic pentru inscrierea indivizilor urmariti si suspecti".

Legislatia romana care reglementa trecerea si controlul peste frontiera stipula, cu titlu de exceptie, ca se putea "permite iesirea din tara chiar fara pasaport sau bilet de 5 zile persoanelor pentru care se va da ordin special de ministru catre seful politiei punctului".

In 1928, conform Regulamentului asupra Serviciului de Politie la Punctele de Frontiera, Politia de Frontiera era un organ al Sigurantei nationale si avea sarcina de prevenire si combatere "a diferitelor actiuni daunatoare statului, atat prin observarea miscarilor de la frontiera, cat si prin activitatea informativa a celor care pun la cale actiuni in contra sigurantei interne si externe a statului".

In perioada interbelica, initial, au luat fiinta doua unitati - Regimentele 3 si 4 Graniceri. Ulterior, ajungandu-se la concluzia ca unui regiment ii revenea o arie de paza prea mare, au fost create treptat alte sase regimente, pentru ca, in 1944, sa se ajunga la un numar de zece.

In fata pericolului dezlantuirii celui de-al doilea razboi mondial, la 16 decembrie 1938, a fost adoptata "Legea pentru crearea zonelor militare si masurile necesare apararii tarii", teritoriul fiind impartit in zone militare, printre care si zona de granita, definita in articolul 3 ca "teritoriu romanesc de-a lungul hotarelor tarii a carui adancime variaza dupa natura granitei intre 10-30 km". In aceasta zona s-au aplicat mai multe restrictii specifice regimului de frontiera si nevoilor de aparare a tarii.

La 12 iulie 1940 a fost infiintata Directia Generala a Politiei si Securitatii Statului (incluzand si Politia de Frontiera, conform Legii 2370).

In timpul celei de-a doua conflagratii mondiale, fortele graniceresti au indeplinit misiuni caracteristice razboiului, iar pentru modul in care ele au fost indeplinite au fost citate prin Ordin de Zi pe Unitate, inclusiv prin Ordin de Zi pe Intreaga Armata.

Legea nr. 59, aprobata prin Decretul nr. 143 din 23 ianuarie 1941, a prevazut militarizarea oficiilor politienesti de la frontiera, porturi, aeroporturi si gari si au fost puse sub controlul Marelui Stat Major sau al altor organe ale armatei, hotarate de aceasta.

La 1 ianuarie 1946 a luat fiinta Comandamentul Trupelor de Graniceri, organizat pe trei Brigazi de Graniceri, un Centru de Instructie al Granicerilor si un Grup de Nave. Brigada avea in compunere doua regimente, iar regimentul doua batalioane si un batalion de instructie.

Instructiunile nr. 28860 din 8 martie 1947 pentru organizarea si executarea controlului si supravegherii in spatele frontierei, prevedea ca acestea se faceau de catre echipele speciale de politie si jandarmi in vederea stavilirii trecerilor peste frontiera ce se faceau pe scara intinsa din cauza pazei insuficient facute.

La 21 iunie 1947, prin Legea nr. 208, Comandamentul Trupelor de Graniceri a fost scos din subordinea Ministerului Apararii Nationale si trecut in cea a Ministerului de Interne, avand aceeasi misiune - paza si apararea frontierelor. Pe linia si zona de frontiera granicerii aveau atributiuni de politie generala, iar comandantii de unitati de paza si subofiterii comandanti de plutoane erau imputerniciti ca ofiteri ai Politiei Judiciare.

In 1948 a fost infiintat Serviciul de Pasapoarte si Politie de Frontiera din subordinea Ministerului de Interne, iar, un an mai tarziu, Trupele de Graniceri aveau ca sarcina si controlul punctelor de trecere a frontierei.

Prin Legea nr. 53 din 24 februarie 1948 pentru stabilirea unor masuri de siguranta in zona de frontiera, paza si supravegherea granitelor se facea pe linia de frontiera si in interiorul tarii, pe o adancime de 25 km de la aceasta linie. Mentionam ca, dupa anul 1944, o data cu instaurarea regimului comunist si pana la Revolutia din 1989, activitatea celor de la fruntarii poarta pecetea conceptiei epocii conform careia "trupele de graniceri se integreaza in sistemul general de aparare a patriei". Prin Decretul nr. 25/22 ianuarie 1949 se infiinteaza Militia, in cadrul Ministerului Afacerilor Interne, si se desfiinteaza Politia si Jandarmeria, iar prin Decretul nr. 102/16 martie 1949 se infiinteaza Trupele de Securitate.

Prin H.C.M. nr. 1361/11.07.1956 structura M.I. era constituita din Departamentul Securitatii si Departamentul Internelor. La Directia Securitatii se aflau Trupele de Securitate, Trupele de Graniceri si Trupele de Paza. Prin Decretul nr. 68/20.02.1960 Trupele de Graniceri au fost trecute la Ministerul Fortelor Armate iar punctele de frontiera au ramas in structura Comandamentului Trupelor de Graniceri. In 1964, prin H.C.M. nr. 258/26 mai, punctele de control pentru trecerea frontierei de stat au trecut de la M.F.A. la M.A.I.

Decretul nr. 14 din anul 1972, la art. 1, stipula ca "paza si apararea frontierei de stat au devenit un atribut al intregului popor; pentru asigurarea pazei frontierei de stat trupele de graniceri coopereaza cu celelalte comandamente ale M.Ap.N., cu organele M.I. si cu comitetele executive ale consiliilor populare. In indeplinirea misiunii de paza a frontierei de stat se sprijina, de asemenea, pe serviciile pazei obstesti din comunele situate in zona de frontiera si pe concursul voluntar al cetatenilor".

Anterior, prin Ordinul nr. 172 din 22 noiembrie 1968, s-a stabilit ca "atributiile M.A.I. cu privire la munca de pasapoarte, evidenta a strainilor si controlul trecerii frontierei de stat romane se aduc la indeplinire de catre Directia de Pasapoarte, Evidenta a Strainilor si Controlul Trecerii Frontierei, direct si prin organele sale subordonate, precum si prin inspectoratele judetene de militie, respectiv Inspectoratul de Militie Bucuresti".

Comandamentul Trupelor de Graniceri a functionat in subordinea Ministerului Afacerilor Interne (cum se redenumise ulterior), pana in anul 1960, cand a revenit in structurile M.Ap.N., subordonare care a durat pana in anul 1992, cand, prin Legea nr. 56/1992 privind Frontiera de Stat a Romaniei, Comandamentul Trupelor de Graniceri s-a transformat in Comandamentul National al Granicerilor si a trecut in structura Ministerului de Interne.

Prin Hotararea C.S.A.T. nr. 113 din 16 decembrie 1998 privind Programul M.I. de restructurare a fortelor cu competente la frontiera de stat s-a dispus ca sa se constituie Politia de Frontiera Romana, condusa de Inspectoratul General al Politiei de Frontiera, pentru indeplinirea misiunilor de paza, supraveghere si controlul frontierei de stat, iar prin O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999 s-a infiintat Politia de Frontiera Romana, prin preluarea structurilor si efectivelor C.N.Gr. si D.P.F. din cadrul Directiei Generale de Politie de Frontiera, Straini, Probleme de Migrari si Pasapoarte. La data intrarii in vigoare a ordonantei s-a infiintat si Garda de Coasta, in structura I.G.P.F., prin preluarea unitatilor de marina granicereasca maritima si fluviala din cadrul C.N.Gr. si a unor posturi ale Politiei T.N. din cadrul I.G.P., stabilite prin Ordin al ministrului de interne.

Realitatile juridice actuale din sfera protectiei si managementul frontierei cat si din mecanismul functional al institutiei politiei de frontiera, ce privesc suportul legislativ, cadrul structural, dimensiunea organizatorica cat si algoritmul relational, isi au consacrarea si materializarea in urmatorul corp de acte normative: O.U.G. nr. 104 din 27.06.2001, aprobata prin Legea nr. 81 din 26.02.2002, O.U.G. nr. 105 din 27.06.2001, aprobata prin Legea nr. 243 din 29.04.2002, H.G. nr. 445 din 6.05.2002 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105 cat si strategiile de securizare a frontierei de stat si cea privind managementul integrat al frontierei.

Arma grăniceri, Tricolorul şi moartea unui general 

 Ţinuta militarilor grăniceri, de la soldat la maior, conform "Înaltului Decret No. 3510, din 19 Iulie 2012". 

La Academia Bundeswehr-ului, pentru informare şi comunicare, din Strausberg, unde am poposit cu prilejul unui schimb de opinii, la ministerul german al apărării, primul lucru comunicat de gazde a fost că la acţiunile cu public, iniţiate de această structură - inexistentă în armata noastră - sunt special invitaţi generali şi ofiţeri din ex-forţele armate ale defunctei R.D.G., inclusiv grăniceri. 

Arma grăniceri nu mai există în România.  Motivul este simplu. Imediat după decembrie 1989, obsesia noilor autorităţi, de la Bucureşti, de a face frumos în faţa interlocutorilor occidentali, a generat decapitarea Comandamentului Trupelor de Grăniceri şi desfiinţarea acestei arme de elită, prin înlocuirea cu Poliţia de Frontieră. 

 O pripeală tipică mediului politic dâmboviţean.  S-a înlocuit o instituţie militară, cea a armei grăniceri - cu tradiţii istorice probabil deranjante pentru cei ce vroiau să reinventeze apa şi mersul pe jos -, cu o structură de o altă factură, obişnuită să fie departe de atenţia opiniei publice, altfel utilă finanţării şi modernizării sale.  În mod paradoxal, cei mai buni ofiţeri de grăniceri au fost preluaţi de Ministerul Apărării Naţionale şi de serviciile de informaţii, ceea ce atestă calitatea profesională a celor ce aveau drept semn de armă, pe epoleţi, harta ţării. 

Într-un gest de revoltă, bine temperată, generalii Sever Neagoe, Ilie Tender şi Gheorghe Văduva – ultimul fiind şi singurul grănicer, şef de promoţie, la Academia Militară, actuala Universitate de Apărare – au scris ISTORIA GRĂNICERILOR şi începutului Poliţiei de Frontieră.  Despre care generalul Văduva îmi scria că este “poate ultima carte de istorie şi de suflet, a unei entităţi de culoare verde, care între timp s-a transformat.”  

Instituţia s-a transformat, dar mai trăiesc cei care au purtat uniforma cu petliţe verzi.  Conaţionali care, în august 1968, au fost în misiune, 24 de ore, din 24, la graniţa de nord a ţării, la câţiva metri de demonstraţia de forţă a tancurilor sovietice, ce treceau din Ucraina în Ungaria, în drum spre Cehoslovacia, un marş luminat cu proiectoare mari, pentru a înţelege românii că le poate veni rândul.  

Compatrioţi care erau în decembrie 1989 la graniţa cu Ungaria, observând coloanele militare pregătite pentru intrarea în România.  După cum camarazii lor se aflau la frontiera cu URSS, unde toţi împuterniciţii români de frontieră – aceştia fiind doar ofiţeri de grăniceri – au fost chemaţi la discuţii, cu ofiţeri sovietici, care i-au întrebat ce se întâmplă, în România, cu comuniştii, apoi au cerut căi libere de acces pentru coloanele militare.  

Atunci, primul înstelat român care a spus NU intrării trupelor imperiale, pe pământ românesc a fost regretatul general Petre Geantă, şeful de stat major, al Comandamentului Trupelor de Grăniceri.  Şi nu a fost doar o simplă negaţie.  Ci un ordin ferm, de a se merge până la sacrificiul suprem, dacă va fi cazul, pentru a opri sau încetini, intrarea trupelor sovietice.  

Cert este că refuzul grănicerilor români – întărit ulterior, prin declaraţie filmată a generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al armatei naţionale - a fost respectat de militarii imperiali.  

Apoi a urmat decimarea.  Guşă exilat la Buzău.  Geantă trecut în rezervă.  Comandamentul Trupelor de Grăniceri/CTGr. aneantizat.  

În galeria celor care au condus CTGr. – accesibilă dacă daţi click aici – cel mai longeviv comandant a fost generalul Vasile Petruţ.

 Aproape două decenii a condus cea mai orgolioasă armă, singura activă în vreme de pace. Despre un om care tocmai a fost înmormântat – sâmbătă 10 august 2013 – se spun, de regulă, numai cuvinte de bine. În ce mă priveşte, aşa cum l-am cunoscut, ca ofiţer de grăniceri, nu am asistat la vreun moment în care să fi fost altfel, decât cu surâsul pe buze, calm, diplomat, cu o voce mai degrabă prevenitoare. 

Putea fi sever, din priviri, exigent, prin întrebările inclusiv formulate la telefon, sau prin reproşurile profesionale bazate pe date raportate de cei trimişi să restabilească adevărul acolo unde apăreau semne de întrebare privind normalitatea vieţii unei comunităţi militare. A fost schimbat din funcţie fără să i se spună motivul real. 

Partea amuzantă este că imediat ce am publicat pe blogul personal anunţul privind decesul său – de care am aflat mulţumită rigurozităţii matematice a octogenarilor colonei, în rezervă, Vasile Scutelnicu şi Ion Mazere -, cineva de la Academia Naţională de Informaţii mi-a trimis un material, despre generalul Petruţ, din care citez: ”

1. a lucrat în Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei 

2. suspectat de organele de contrainformaţii că în cadrul unor întâlniri cu cu omologii săi sovietici din cadrul Tratatului de la Varşovia “şi-a depăşit competenţele” 

3. din urmărirea informativă a reieşit că l-a protejat pe col. Dumitru Cociuban din Direcţia de Informaţii a Marelui Stat Major, surprins că a transmis sovieticilor informaţii asupra unui vas american ancorat în portul Constanţa, în echipajul căruia se aflau agenţi CIA 

4. ofiţerul a fost trecut în rezervă”. Aşa se întâmplă când rescriu istoria civilii neinstruiţi. 

Care este realitatea?

 1. Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei - denumirea corectă era Consiliul Politic Superior al Armatei - nu a avut nicio legătură cu acţiuni ostile conducerii de atunci a României, aşa cum a fost aceasta, de tip dictatorial. 

2. Generalul Petruţ studiase la Moscova şi din acel moment a fost tot timpul monitorizat, firesc, de structurile contrainformative adecvate. 

3. Argument pueril. Era o practică, a comandanţilor cu capul pe umeri, ca atunci când un subordonat, altfel capabil, era suspectat că ar fi acţionat de o manieră ce ridica semne de întrebare, să nu îl arunce pe drumuri, ci să îl treacă pe o funcţie administrativă. Se uită aspectul că la data respectivă CIA era percepută ca agenţia de investigaţii a unui stat inamic Tratatului de la Varşovia, din care România făcea oficial parte. 

4. Generalul Petruţ nu a fost trecut imediat în rezervă, ci mutat de la CTGr la Ministerul Apărării Naţionale, la secţia regulamente, semn că Nicolae Ceauşescu una fulgera şi altfel acţiona practic.                                                                                             *** Ultimul meu dialog, cu generalul Petruţ a fost – culmea…-, în cimitirul Ghencea 1. Era pe aleea principală, marcat de faptul că urma să fie dat afară, din casa în care tot statul a dispus să locuiască. Apoi, am aflat acum, cu stupoare, a ajuns la un azil de bătrâni. Unde, într-una din dimineţile săptămânii care s-a încheiat, doctoriţa l-a vizitat şi l-a întrebat dacă vrea un pahar cu suc de fructe. Generalul a spus da şi a închis definitiv ochii...La 87 de ani.

 Am scris aceste rânduri din trei motive. I. După slujba preotului nu a fost nimeni invitat să vorbească despre cel decedat. Şi nu era un cerşetor. 

Chiar dacă în sicriu era doar umbra pipernicită a celui ce comandase 19 ani trupele de grăniceri. II. Din grabă, din neatenţie sau din neştiinţă, în afara portretului decedatului nu erau şi medaliile, decoraţiile care i-au marcat oficial cariera militară, detaliu obligatoriu la derularea unei ceremonii militare de înhumare. III.  Şi cel mai regretabil aspect...lipsea Tricolorul. În mod normal, regulamentar, oficial, obligatoriu, aşa cum s-a asigurat garda de onoare trebuia să i se înmâneze fetei sale, ca urmaşă, drapelul ţării împăturit aidoma unui triunghi. Nu întâmplător, unul dintre octogenarii prezenţi a formulat ulterior, cu voce tare, întrebarea retorică: ”Unde sunt cei care i-au fost aproape, i-au declarat loialitate veşnică, au primit funcţii şi onoruri, iar acum lipsesc?” Praful şi pulberea…