11 FEBRUARIE 1866 . DETRONAREA MARELUI DOMNITOR ALEXANDRU IOAN CUZA .
Azi 11 FEBRUARIE 2021 SE IMPLINESC 155 DE LA DETRONAREA LUI CUZA .
Foto: curierul-iasi.ro
Abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza de la 11 februarie 1866 nu a fost o surpriză. Abdicarea era aşteptată, Cuza pregătea momentul pentru luna mai, iar la Paris negocierile pentru aducerea unui prinţ străin erau în toi. Numele noului domnitor fusese deja ales: Contele de Flandra ar fi trebuit să îi urmeze lui Cuza la conducerea ţării.
Prima tentativă de lovitură de stat a fost încercată în noaptea de 8 spre 9 februarie, dar Cuza fusese prevenit. Domnitorul nu a luat măsuri, convins fiind că cei care complotau debarcarea sa vor aştepta până în luna mai. Două nopţi mai târziu însă, Cuza a fost detronat.
Planul a fost pregătit minuţios, cu baluri şi concerte în diferite puncte din oraş, dar şi cu atragerea Mariei Obrenovici, amanta domnitorului, în rândurile consipratorilor. Din rândurile acestora făceau parte apropiaţi ai lui Cuza, unii dintre ei însărcinaţi cu paza domnitorului.
În seara de 10 februarie, domnitorul a servit masa cu doamna Elena. La ora 19:00 află de complotul pus la cale împotriva sa, dar cel căruia îi cere ajutor, colonelul Haralambie, era unul dintre conspiratori. Prefectul Poliţiei, Alexandru Beldiman, care nu era inclus în lovitura de stat, a luat unele măsuri, dar cum Cuza pierduse sprijinul conducătorilor armatei, abdicarea era o chestiune de ore. Retras în apartamentul amantei, Cuza este ţinut treaz, la jocul de cărţi, până târziu în noapte.
La ora 2:00 noaptea, armata este scoasă din cazărmi, iar complotul ajungea la un punct din care nu mai putea fi oprit. În Palatul domnitorului, conspiratorii i-au arestat pe membrii camarilei, după care au urcat în dormitorul lui Cuza. Acest dormea în compania Mariei Obrenovici. Căpitanii Costiescu, Lipoianu şi Pillat au pătruns în camera unde se afla Cuza, iar scena este descrisă, din mai multe surse, aproximativ în aceleaşi cuvinte:
“- Ce doriţi? – întreabă Alexandru Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri, ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui.
– Am adus abdicarea Măriei Voastre – răspunse îndrăzneţ căpitanul Costiescu – şi vă rog s-o iscăliţi.
– Nu am condei şi cerneală la îndemînă, răpsunse Alexandru Cuza, ţinut departe de masa unde-şi avea revolverele sale.
– Am adus noi tot ce trebuia – răspunse unul dintre cei trei conspiratori.
Stăpînindu-se după întîia clipă de uimire şi încredinţat că Maria Obrenovici se putea îmbrăca în linişte la spatele unei pelerine de ofiţer, începu a cerceta atent pe ofiţerii nerăbdători, cărora nu le plăcea o prea mare întârziere.
– Nu am masă – spuse în cele din urmă Cuza liniştit şi fără a se grăbi.
– Mă voi face eu aceasta – răspunse repede căpitanul Pillat, aplecându-şi umerii pentru ca spatele său să fie la îndemâna domnitorului.”
După şapte ani de domnie, Cuza îşi semna abdicarea: “Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 (23) fevruarie 1866, cîrma guvernului în mîna unei Locotenenţe domneşti şi a Ministerului ales de popor”.
Cuza era arestat, iar România era condusă de o Locotenenţă domnească, formată din generalul Nicolae Golescu (un liberal radical), Lascăr Catargiu (conservator) şi colonelul Nicolae Haralambie. Pe 11 februarie avea să se formeze şi un nou guvern, condus de Ion Ghica, pentru ca la miezul zilei, Parlamentul să îl proclame pe Filip de Flandra ca “Domn stăpânitor al Principatelor Române”. Refuzul acestuia, dar şi o împotrivire a Franţei la această alternativă, au înclinat ulterior balanţa spre Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Cuza avea să părăsească ţara la 13 februarie 1866, iar peste şapte ani, în Germania, se stingea din viaţă.
Surse:
– Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România
– historia.ro