Treceți la conținutul principal
INTRAREA ȚĂRII NOASTRE ÎN UE A DUS LA DISPARIȚIA  UNOR MEDICAMENTE DE GÎNDIRE ȘI CONCEPȚIE ROMÂNEASCĂ , BA MAI MULT SE DOREȘTE DISPARIȚIA INSTITUTULUI  CANTACUZINO.

 ISTORIA POLIDINULUI , CARE NU SE MAI GĂSEȘTE ÎN FARMACII.

Sylvia Hoişie, „mama“ Polidinului, celebrul vaccin 100% românesc: „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 mililitri“ 11 martie 2017, 08:51 deMariana Iancu


 Sylvia Hoişie a făcut parte din echipa care a inventat Polidinul FOTO Iulia Ciuhu Medicul Sylvia Hoişie (89 de ani) a fost o luptătoare. 
Sylvia Hoişie, „mama“ Polidinului, celebrul vaccin 100% românesc: „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 mililitri“
A trăit dramele Holocaustului, stigmatul de a fi „jidancă“, foametea şi mizeria din Transnistria, dar a trecut peste toate acestea şi a reuşit să-şi lege definitiv numele de una dintre descoperirile de excepţie ale Institutului Cantacuzino: Polidinul, injecţia care ne-a protejat zeci de ani de infecţii. 
Pentru medicul Sylvia Hoişie (89 de ani), copilăria a fost perioada cea mai grea a vieţii. După 1940, fiind evreică, nu avea voie să meargă la cinema, să se plimbe pe bicicletă sau să deţină un aparat radio în casă, iar colegele o strigau „jidancă“. A urmat deportarea în Transnistria, împreună cu întreaga familie, unde a suferit de foame şi a trăit în mizerie. După război, s-a întors în România, a urmat Facultatea de Medicină şi, după un deceniu de cercetări, împreună cu echipa de medici, asistenţi şi tehnicieni din cadrul Institutului Cantacuzino din Iaşi şi Bucureşti, a scos pe piaţă Polidinul, injecţia dureroasă de care ne amintim cu toţii, dar care ne ferea de infecţii bacteriene, dar şi de gripă şi ne creştea imunitatea. 
  „Weekend Adevărul“: Aţi avut o copilărie marcată de legile rasiale. Ce vă amintiţi din primii ani ai vieţii?  Sylvia Hoişie: M-am născut la Câmpulung Moldovenesc, într-o familie cu venituri medii. Mai am o soră mai mare cu câţiva ani, Miriam. Primii ani din viaţă au fost frumoşi, dar am avut parte şi de lucruri mai puţin plăcute. Am făcut şcoala primară la Câmpulung şi am început gimnaziul, unde am terminat două clase. 
Am învăţat foarte bine şi am fost printre premianţi.   Când aţi simţit că sunteţi priviţi altfel de către prieteni, de către colegii de clasă, de vecini? 
În anul 1940 au intervenit legile rasiale şi, după clasa a III-a gimnazială, am fost nevoită să părăsesc şcoala, întrucât evreii nu aveau voie să înveţe la şcolile de stat. A fost o perioadă foarte grea. Îmi aduc aminte cât de mult se schimbase comportamentul colegelor pe care le cunoşteam de la grădiniţă, de la şcoala primară şi credeam că suntem cu toţii copii, că nu suntem diferiţi unii de alţii. 
Dar eu şi celelalte colege evreice am fost aşezate în ultima bancă, la o distanţă de o bancă de ceilalţi elevi. Nimeni nu a protestat... Colegii nu ne scoteau din «jidani» şi cântau cântece legionare pe care nu aş vrea să mi le mai amintesc. A fost o eliberare când am fost dată afară de la şcoală. 
Comunitatea noastră a încercat să amenajeze o unitate de învăţământ particulară, dar nu au fost bani suficienţi.     În afară de cuvintele jignitoare din partea copiilor, cât de greu era să fii evreu în anii ’40?
 Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decât la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci când ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David.     
Sylvia Hoişie şi sora ei mai mare, Miriam FOTO Arhivă personală   Cum aţi aflat despre pogromul de la Iaşi? În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, au început să bată toate clopotele bisericilor din oraş şi, în acelaşi timp, prin megafoane se auzeau ţipete isterice: „Îngenuncheaţi cu toţii! Îngenuncheaţi!“. Eram în curte şi, deşi nu mă vedea cineva, de frică am îngenuncheat.
Era ziua izbucnirii războiului. După opt zile, a apărut în ziar un articol foarte scurt prin care se anunţa că la Iaşi, 500 de evrei-bolşevici au fost împuşcaţi pentru că le-ar fi semnalizat de pe acoperişuri avioanelor sovietice mişcările trupelor româneşti.  
 A urmat deportarea. Unde v-au dus? 
 Era începutul lunii octombrie 1941, când s-a adeverit zvonul că vom fi deportaţi. Nu ştiam unde, nu ştiam de ce. Au fost adunaţi toţi evreii şi chemaţi direct în triajul gării. Peste tot pe străzi erau afişe în care se spunea că evreii trebuie să meargă direct la gară.
 Cu noi erau şi bunicii noştri, care aveau peste 80 de ani, şi cu toţii am fost aruncaţi în vagoane de vite. După un drum care ni s-a părut nesfârşit, am ajuns la Atachi, un orăşel situat în nordul Basarabiei. Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorât după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români.  
 După două-trei zile am fost organizaţi în convoaie şi duşi sub pază la Nistru pentru a fi trecuţi la Moghilev. Înainte de a trece Nistrul ni s-au luat toate actele de identitate, deci nu mai existam. A trebuit să predăm tot aurul pe care îl aveam, iar banii pe care îi aveam a trebuit să-i schimbăm în ruble. După ce am trecut Nistrul, am ajuns la Moghilev, un oraş distrus şi el întrucât trecuse războiul pe acolo, după care ni s-au schimbat din nou banii în mărci germane, emise numai pentru ţinuturile pe care le-au cucerit nemţii, adică fără nicio valoare. Bunicii mei au murit după trei săptămâni de la deportare.    O haină în schimbul unei bucăţi de pâine   Cum aţi supravieţuit la Moghilev? Care era viaţa de zi cu zi a deportaţilor? Foarte greu. Nu aveam unde să stăm, cu mare greutate am reuşit să obţinem un loc într-o cameră de la o casă de cultură, în care au încăput 30-40 de familii. Am cumpărat o sobiţă, pentru că nu avem unde să ne facem un ceai şi, în loc de lemne,    s-au băgat în foc cărţile sovietice din bibliotecă. În toată această perioadă ne-am ferit de «convoi». Am aflat că asta însemna că mergem la moarte sigură. Cei care ajungeau în convoaie erau duşi în lagăre. Ca să nu ajungem într-un lagăr, tata a început să caute un mijloc de transport şi a găsit nişte soldaţi germani care, pentru bani, ne-au luat cu ei într-un camion cu prelată, în care mai transportau şi alte familii în aceeaşi situaţie, cu promisiunea de a ne plasa într-un ghetou aşa-zis mai „bun“. Şi aşa am ajuns la Djurîn, cu speranţa de a găsi de lucru la o presupusă fabrică de zahăr. Am ajuns destul de repede şi ne-au lăsat la marginea satului, chiar în dreptul fabricii de zahăr, din care nu mai rămăseseră decât pereţii.   Cu greu am găsit drumul spre sat, unde am aflat că mai sunt acolo şi alţi evrei, localnici şi bucovineni. Am reuşit să facem rost de un loc de dormit într-o casă din ghetoul evreiesc din orăşel, casa fiind formată din trei camere şi o bucătărie unde au stat vreo şase familii. În camere era lut pe jos, fără apă, fără lumină, fără un pat, fără sobă, fără condiţii sanitare. Era începutul iernii 1941-1942. Nu aveam mâncare decât foarte puţină şi pe aceasta o obţineam prin schimburi: adică dădeai o haină şi puteai să primeşti o bucăţică de pâine. Îmi amintesc şi acum când am făcut rost de nişte mălai, însă nu era suficient pentru mămăliguţă, aşa că am făcut un fel de mămăligă mai mult apoasă şi fiecare ne uitam la celălalt să nu primească mai mult. Aşa am trăit aproape trei ani. Am lucrat şi la câmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului.    Când aţi reuşit să plecaţi din Transnistria?   În 1944 am revenit în România mergând pe jos de la Djurîn la Moghilev şi după aceeea în trenuri militare, cocoţaţi pe platforme, am ajuns la Cernăuţi, apoi la Botoşani, care era deja sub ocupaţie sovietică. Oraşul Câmpulung încă nu era eliberat de trupele germane, dar la Botoşani îi aveam pe ceilalţi bunici. Eram fără haine, tatăl meu a muncit cinci ani, mergea pe străzi cu lădiţe în spate şi striga: «geamgiu, geamgiu», poate – poate dorea cineva să pună un geam.    După 70 de ani, din nou în Transnistria   V-aţi mai întors vreodată în Transnistria? În Moghilev? În anul 2013 am făcut o scurtă călătorie în Ucraina, prin Cernăuţi, Moghilev, Şargorod şi în final, Djurîn, scopul fiind revederea după 73 de ani a locurilor în care am trăit cea mai grea perioadă din viaţa mea, anii deportării în Transnistria. M-am hotărât, după ce am primit un telefon de la vărul meu din Israel, care mă anunţa că va trece prin Iaşi, în drum spre Ucraina.    M-am decis foarte repede. Locurile erau foarte schimbate, totul era verde şi frumos, cu excepţia ghetoului din Djurîn. Casele erau încă în picioare, dar în loc de geamuri aveau scânduri. Cei care le-au locuit muriseră de mult sau plecaseră în alte părţi. Vă daţi seama ce am simţit, parcă m-aş fi întors în timp, la vârsta de 14-15 ani, când am trăit ororile deportării.    „Dacă nu ar fi fost războiul, aş fi devenit profesoară“   Aţi fost dată afară din şcoală odată cu legile rasiale. Cât de greu v-a fost să reluaţi cursurile întrerupte? Nu s-a pus problema să nu continui şcoala. Imediat după ce am revenit acasă, am început să învăţ, să continui şcoala pe care nu am reuşit s-o termin înainte. După ce am absolvit, am dat admitere la Medicină, la Iaşi.   Asta v-aţi dorit dintotdeauna? Să urmaţi Medicina? Nu, cred că dacă nu ar fi fost războiul, aş fi devenit profesoară. Aşa, am fost influenţată de sora mea, care la rândul ei alesese să devină medic. Am dat examen, eram patru pe un loc şi am reuşit, deşi nu trebuia să dau admitere, pentru că cei care fuseseră deportaţi aveau locuri asigurate. Eu totuşi am dat admitere. Povestiţi-ne cum era un student odinioară şi cum aţi ajuns să lucraţi la Institutul Cantacuzino.   Condiţiile la facultate nu erau ca acum, eu nu aveam cămin, dar am reuşit totuşi să fac cei şase ani de Medicină, iar în anul V m-am şi căsătorit. Soţul meu, Beno Hoişie, era şi el medicinist, dar în anul Vl a fost recrutat pentru Medicină militară şi a mers la Bucureşti. În anul 1951 l-am născut pe băiatul meu, Andrei, şi un an mai târziu mi-am dat examenul de stat şi am fost repartizată de Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino, pentru că specialitatea pe care am făcut-o la Medicină era Igiena. În timpul facultăţii am lucrat ca internă la spitalele din Iaşi, la un spital de medicină internă şi la cel de boli contagioase, unde, într-adevăr, am început să înţeleg şi să-mi placă medicina. Totuşi, la absolvire, nu am ales spitalul de boli contagioase, ci laboratorul şi aşa am ajuns la Institutul Cantacuzino din Iaşi, o secţie a celui de la Bucureşti.     Sylvia Hoişie (dreapta), alături de un medic din străinătate FOTO Arhivă personală   Cum a fost adaptarea la munca de laborator? V-a ajutat ceea ce aţi învăţat pe băncile facultăţii sau aţi luat-o de la început? Această secţie se afla într-o clădire alăturată Spitalului Parhon, în care anterior locuiau medici tineri şi surorile medicale. Ulterior, spaţiul a fost dat institutului, numai că el nu dispunea de încăperi necesare funcţionării unor laboratoare şi a fost destul de greu la început. O perioadă am lucrat la Institutul de Igienă, pentru că Institutul Cantacuzino din Iaşi, înfiinţat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1951, nu avea bani ca să ne plătească şi abia din anul 1953 am ajuns în institut, care era condus de bacteriologul Petre Condrea, profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi şi fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino, un mare specialist în tetanos.   Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie.    „Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune“   „Weekend Adevărul“: De unde a venit ideea de a începe cercetările de laborator pentru a realiza Polidinul? Sylvia Hoişie: În străinătate, în ţări precum Franţa, Germania, Elveţia, chiar şi Polonia, se foloseau preparate imunostimulatoare pentru creşterea imunităţii, pentru ca organismul să poată lupta împotriva infecţiilor bacteriene. Şi aşa a venit ideea ca şi la noi, la Iaşi şi Bucureşti, să se încerce producerea lor. La Iaşi, din colectivul care a început cercetările făceau parte patru persoane, dar la Bucureşti erau mai mulţi. Eram cu toţii foarte tineri, media de vârstă fiind în jur de 25-26 de ani, şi plini de chef de lucru. Cât a durat până când să realizaţi produsul care a revoluţionat lumea medicală românească? După şase ani de muncă s-a reuşit obţinerea acestui preparat pe care l-am numit Polidin. Nu mai ştiu de unde ne-am inspirat în alegerea acestui nume.   Care sunt ingredientele pe care le-aţi folosit la Polidin? Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente româneşti. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare.
 Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior.    În 1966 a început producţia de Polidin   Aţi reuşit să înregistraţi produsul? Da, când partea de cercetare pe animale a fost finalizată, am făcut o cerere la OSIM, nu mai ştiu cum se numea atunci, preparatului i s-a dat dreptul de existenţă şi am primit hârtia de inovator, în primăvara lui 1966. Ulterior, Polidinul a fost testat la Laboratorul de Control al Medicamentului, unde s-a urmărit să se stabilească dacă are un efect pozitiv, să-l controlăm şi dacă nu are efecte secundare nocive asupra organismului.   Cum aţi reuşit să stabiliţi dacă nu are efecte adverse produsul? L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune. Toată munca noastră era prezentată anual la sesiunile ştiinţifice ale Institutului Cantacuzino din Bucureşti, pentru că unitatea era şi de cercetare, şi de producţie.    Când a început, propriu-zis, producţia de Polidin în România? Institutul Cantacuzino din Iaşi a început producţia cam în anii ’66. Munca de producţie a fost grea la început, pentru că nu aveam aparatură şi fiolam produsul doar manual. În anii ’70 am obţinut maşini de fiolat şi aparatură modernă pentru perioada aceea.     Sylvia Hoişie (stânga), alături de colegii de la Institutul Cantacuzino din Iaşi FOTO Arhivă personală   Care a fost perioada de glorie? În ce an a fost înregistrată producţia cea mai mare de Polidin? Evident, la început am produs mai puţin, dar în anii 1998-2000, se produceau cam 15 milioane de fiole pe an. Fiecare lot era controlat pe animale. Din fericire, nu am avut niciun fel de necazuri.   În ce afecţiuni se prescria Polidinul? Medicii îl prescriau pentru preîntâmpinarea infecţiilor respiratorii, mai ales iarna şi primăvara. Mulţi au folosit preparatul în infecţii ginecologice, şi chiar un specialist în oncologie îl prescria pentru a preîntâmpina metastazele în cancerul la sân.    Oamenii îşi aduc aminte că injecţia cu Polidin era foate dureroasă. Depinde cum era făcută. Dacă se făcea subcutanat durea, însă, dacă serul era injectat intramuscular, nu. Depinde şi de asistentul care făcea injecţia.   „Mi se spunea «Doamna Polidin»“   Ce alte produse aţi mai scos pe piaţă în cadrul Institutului Cantacuzino din Iaşi? Văzând că rezultatele şi cerinţele erau mai mari, colectivul s-a înmulţit, au venit medici tineri şi tehnicieni şi am reuşit să mai obţinem şi alte preparate: un ser specific pentru infecţiile căilor respiratorii superioare numit Bronhodin, în concentraţii diferite, sau Aerodin, care erau cu instilaţie nazală. Mai târziu, am creat un preparat care conţinea Candida şi care avea un rezultat foarte bun în alergii (IBC 10), apoi ne-am gândit să facem un produs de administrat pe cale orală, şi aşa a apărut Orostim. În anii ’70, la Iaşi, s-a produs şi vaccinul antiholeric. A fost nevoie de mare atenţie, căci era suficient să pătrundă în apa curentă doar câţiva microbi, mai ales că ţevile de apă sunt aproape de cele de la canalizare, şi s-ar fi declaşat o epidemie în oraş. Şi totuşi nu am avut niciun accident.    Tehnologia avansa. Institutul Canacuzino din Iaşi a ţinut pasul cu noutăţile? Sigur că da. În anul 1991 am reuşit să obţinem maşini de fiolat şi inscripţionat, astfel fiolele erau inscripţionate la Iaşi, controlate încă o dată. La institut, între timp, am mai obţinut încă o clădire unde se inscripţionau fiolele. Produsul ajunsese să fie împachetat şi distribuit chiar de la noi.Ce funcţie deţineaţi în cadrul cercetătorilor de la Institutul Cantacuzino din Iaşi? Aţi fost recompensată în vreun fel pentru punerea pe piaţă a Polidinului? Am primit o primă bună în 1970, care era echivalentul a patru salarii, însă eu nu mai aveam dreptul asupra Polidinului, marca a intrat în proprietatea Institutului Cantacuzino. La fel şi pentru celelalte preparate am primit prime, dar mai mici.    Polidinul a fost omorât de reglementările UE   Când a început declinul producţiei de Polidin? În anul 2000 se ştia că România va intra în Uniunea Europeană şi ne pregăteam să facem o serie de schimbări. Una dintre ele se referea la trecerea a tot ce însemna producţie pe calculatoare. Am reuşit, dar s-a cerut ca circuitele de producţie să fie refăcute, pentru că circuitele produselor noastre se întretăiau. Un lucru care ne-a lovit puternic a fost acela că nu mai aveam voie să folosim la Polidin ingrediente româneşti, ci doar standardizate, aşa că am primit substanţe chimice standardizate, care însă nu s-au potrivit cu cele cu care lucram noi, de unde a rezultat mult rebut.     Sylvia Hoişie  FOTO Iulia Ciuhu    Când a dispărut Polidinul de pe piaţa farmaceutică românească? Eu am ieşit la pensie în 2003, dar am urmărit evoluţia produsului. Cum vă spuneam, după cerinţele Uniunii Europene, producţia a început să scadă, iar, pe de altă parte, banii pe care i-a câştigat institutul din Iaşi nu au fost investiţi pe plan local, ci la Bucureşti, dar nu ştiu în ce condiţii, că nici ei nu au reuşit prea multe. Polidinul nu se mai produce din anul 2012. S-a încercat să se mai fabrice la Bucureşti cu personalul de la institutul din Iaşi, dar nu s-a reuşit, principala cauză fiind circuitele de producţie necorespunzătoare.   Există pe piaţa românească un înlocuitor al Polidinului? Nu, nu există, dar, în principiu, producţia poate fi reluată. Din nefericire, clădirea Institututului Cantacuzino din Iaşi s-a degradat. Chiar dacă ar dori cineva să repornească producţia în prezent, este imposibil la Iaşi. Trebuie adusă aparatură modernă şi personal. Ştiţi medici care ar vrea să lucreze pentru un salariu de 2.000 de lei? La Institutul Cantacuzino din Iaşi a fost inventat şi un produs pentru animale. Despre ce era vorba? Institutul Pasteur din Iaşi a dorit să lucreze cu noi şi să preparăm un produs pentru animale. Am reuşit să facem în acest fel Zoodin. Medicamentul se folosea mai ales la bovine tinere, pentru imunostimularea viţeilor. Am avut activităţi de laborator cu alte tulpini microbiene, spre exemplu am făcut cercetări pe o tulpină care se foloseşte ca armă biologică. Este vorba de Francisella tularensis (n.r. – un bacil aerob care cauzează tularemie). Tot la Institutul Cantacuzino, doi ani la rând am produs vaccinul antiholeric pentru că erau condiţii mai bune decât în altă parte, eram mai bine izolaţi.    Istoria Institutului Cantacuzino Iaşi    Filiala ieşeană a Institutului Cantacuzino şi-a închis porţile în octombrie 2013, după 62 de ani de la înfiinţare. Decizia a fost luată de Consiliul de Administraţie al institutului de la Bucureşti şi de Ministerul Sănătăţii, ca urmare a lipsei de investiţii la institutul de cercetare. Institutul ieşean a fost înfiinţat prin decret guvernamental în 1951. Primul director numit a fost bacteriologul Petre Condrea, profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi şi un fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino. Profesorul Condrea a fost un cercetător cunoscut pentru studiile sale privind anatoxina tetanică şi tularemia. Din octombrie 2013, angajaţii institutului au fost integraţi personalului de la Spitalul „Dr. C.I. Parhon“. Atunci încă se vehicula că Societatea Antibiotice S.A. va prelua patrimoniul şi personalul institutului pentru continuarea activităţii, însă proiectul nu s-a concretizat, iar filiala a fost închisă. (Iulia Ciuhu)     Premiată pentru rezultate deosebite Numele: Sylvia Hoişie Data şi locul naşterii : 24 iunie 1927, Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava Starea civilă: căsătorită, are un copil  Studiile şi cariera:  A absolvit Facultatea  de Medicină din Iaşi în 1952. A activat la Institutul Cantacuzino din Iaşi, de unde a ieşit la pensie în 2003.  A făcut parte din echipa care a inventat Polidinul. Alte preparate obţinute la Iaşi: Aerodin, Orostim, Zoodin (pentru animale). A fost şef de secţie Producţie Polidin. A fost premiată pentru rezultate deosebite, dar şi-a pierdut dreptul asupra produselor. Locuieşte: în Iaşi 

Citeste mai mult: adev.ro/omn14e

Postări populare de pe acest blog

Soţia lui Iohannis avea baza de date cu copii de vânzare 27 Aug 2014 Carmen Lăzurcă - Iohannis a fost profesoară la Şcoala specială din Sibiu Liberalul Klaus Iohannis, candidat la Preşedinţie, este acuzat că împreună cu soţia sa, Carmen, a intermediat în anii '90 înfierea unor copii unui cuplu canadian despre a căror soartă nu se mai ştie nimic de 14 ani, bănuindu-se că ar fi fost traficaţi pentru organe. Înaintea intermedierii adopţiilor, soţii Iohannis aveau o radiografie completă a situaţiei copiilor cu probleme din judeţ ce puteau fi folosiţi ca marfă. Şi aceasta pentru că el, Klaus, era inspector şcolar, iar ea, Carmen, profesoară de engleză la Şcoala Specială din Sibiu. Dar liantul în această afacere era soţia lui Iohannis, cea care i-a adus pe canadieni să vadă copii, profesoară de engleză şi aspirantă la statutul de Primă Doamnă. Tânăra profesoară Carmen Lăzurcă s-a angajat la Şcoala Specială din Sibiu deoarece  nu primise repartiţie în oraşul Sibiu. Tânar
sâmbătă, 18 septembrie 2021 Multumim publicatiei Metropola Constanta   Noi proteste împotriva unei guvernări abuzive Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD)   reprezintă o organizație având ca obiectiv principal apărarea intereselor celor care, sub Drapelul Tricolor, au jurat credință României, iar dacă va fi necesar, o vor apăra „chiar cu prețul vieții”. Din păcate, cu mici excepții, aproape toate guvernele post-decembriste s-au întrecut parcă în luarea de măsuri antiromânești, în mai toate domeniile, cu precădere în ceea ce privește depopularea, înstrăinarea resurselor naturale, slăbirea puterii de apărare a țării. Mai mult chiar, se întrec în nerespectarea legilor  promulgate de președintele țării cum este cazul angajamentelor luate la intrarea României în NATO, ori a Legii 223/2015, referitoare la pensiile militare de stat care a adus unele reparații, absolut necesare, sistemului de pensionare pentru militarii rezerviști. Pe 3 septembrie președintele PNL a declarat că u
vineri, 1 ianuarie 2016 Noutăți OK privind încadrarea în grupele de muncă a personalului M.Ap.N. urmare a Ordinului nr. 123/2015 al ministrului apărării naționale La multi ani, tuturor!  Ordinul ministrului apărării nr.  123/2015  este prezentat pe  site -ul Casei de Pensii Sectoriale a M.Ap.N.  Ordinul  este  acesta  si este prezentat integral si la finalul acestui material. Ordinul ministrului apărării nr.  123/2015  stabileste noile norme metodologice privind incadrarea in condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții, specifice personalului militar, abrogând în același timp vechiul ordin al ministrului cu nr. M. 116.2002 care stabilea aceleași norme. La o analiză sumară a prevederilor ordinul ministrului apărării nr.  123/2015  rezultă un element (probabil) benefic si pt. majoritatea militarilor in rezerva/retragere, concretizat in  Art. 9 alineatele (1) si (2) , astfel: - Dupa cum cunoastem, in urma prevederilor vechiului ordin al ministrului apar