AVATARURILE UNEI SĂRBĂTORI MILITARE

Data apariţiei: 2014-10-22

Autor: locotenent-colonel Florin Şperlea

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.

Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forţelor Armate, generalul Emil Bodnăraş, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate (o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunţarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăţia de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acţiune militară eminamente românească, plasată în prim-plan pentru a marca necesara distanţare de Moscova şi încurajarea recuperării tradiţiilor militare româneşti. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepţia Campaniei din Est, fireşte.

Descătuşarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuţiilor privind semnificaţia Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a ţării, sub impactul ocupaţiei militare sovietice, în general, şi de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul şi asemănarea celei sovietice, în particular. Discuţiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susţinere fiind ziua victoriei de la Mărăşeşti, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înţeles: cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condiţiile în care teritoriul transilvănean pentru care luptaseră ostaşii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică? În plus, la 26 octombrie, aşadar a doua zi după jertfa de la Carei, noul şef al Marelui Stat Major, generalul Nicolae Rădescu semna, subliniind că ne „este impus”, Protocolul militar prin care era practic desfiinţată armata română din interior, socotită de sovietici mult prea consistentă în spatele frontului.

Deşi armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României. Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României. A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti şi, la 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin. Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!

Care este semnificaţia evenimentelor petrecute între 23 august şi 25 octombrie 1944, ce spun ele celor de astăzi din perspectiva unui concept la modă, acela al lecţiilor învăţate? În primul rând, modul impecabil în care armata română s-a comportat în a respecta deciziile factorului politic, în contextul actului de la 23 august 1944, asigurând, disciplinat, întreaga operaţiune de acoperire strategică a Carpaţilor, ceea ce a permis desfăşurarea ofensivei ulterioare româno-sovietice în Transilvania. În al doilea rând, jertfa de sânge a militarilor români a fost, ca şi în Primul Război Mondial, unul din argumentele puternice la Conferinţa de Pace, chiar dacă România nu a obţinut, în cele din urmă, statutul de ţară cobeligerantă. Însă modul în care s-a gândit şi organizat actul de la 23 august, prin autonomizarea obiectivului politic (ieşirea din războiul împotriva URSS şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite) în detrimentul celui militar (lipsa unui armistiţiu semnat, dar invocat de rege şi Directiva Operativă, care să conţină precizări clare privind încetarea focului şi comportamentul combatanţilor), a făcut ca peste 150.000 de militari români, potrivit cifrelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, să fie arestaţi de sovietici (care îi tratau în continuare ca inamici!) şi deportaţi în Siberia. O jertfă inutilă, de această dată, care subliniază că modul organizat şi disciplinat în care armata execută deciziile stabilite, asumându-şi consecinţele prin suferinţe de neimaginat, nu-i exonerează de răspundere, chiar şi în perspectivă istorică, pe aceia care au provocat-o.

Pe de altă parte, sper ca, în viitor, aşa cum s-a reuşit, prin eforturi conjugate, reconfigurarea ideatică a fostului Monument al Eroilor Comunişti din Parcul Carol într-un ansamblu comemorativ dedicat eroilor din Războiul de Independenţă şi cele două conflagraţii mondiale, tot la fel Monumentul Eroilor din faţa fostei Şcoli Superioare de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, ridicat în 1957 – care continuă, la 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, să fie locul în care se depun coroane de flori cu diferite prilejuri comemorative, dar inscripţia de pe soclu rămâne una elogioasă exclusiv pentru cei căzuţi în luptele armatei române împotriva Germaniei naziste, în anii 1944-1945 – să fie regândit (printr-o nouă inscripţionare) ca un monument dedicat tuturor celor căzuţi în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru a pune capăt, imagologic şi ideatic, unei separări arbitrare şi nedrepte între aceia care s-au jertfit pe cele două fronturi, în Est şi în Vest, în anii 1941-1945.

Preluat din OBSERVATORULMILITAR