418 Ani De La Bătălia Din Șelimbar – Mihai Viteazul Devine Principele Transilvaniei
Bătălia de la Șelimbăr (germana Schellenberg) a avut loc pe 28 octombrie 1599 (18 octombrie pe stil vechi) între oastea condus de Andrei Bathory și oastea Tării Romanești condusă de Mihai Viteazul. Atât Mihai Viteazul, cât și împaratul Rudolf al II-lea, doreau înlaturarea lui Andrei Bathory și scoaterea principatului Transilvaniei de sub vasalitatea Poloniei, o situație politică favorabilă alianței otomane la acel moment. Bătălia s-a încheiat cu victoria clară a lui Mihai Viteazul, care intra în cetatea de la Alba Iulia, proclamandu-se domn al Transilvaniei.
După reglementarea raporturilor cu Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic, Mihai Viteazul se confruntă cu principele Transilvaniei, Andrei Báthory, şi domnul Moldovei, Ieremia Movilă (1595 – 1606), care-i cer să părăsească tronul: „Ieremiia-vodă, domnul Moldovei … trimise cărţi la Batâr Andreiaş, cum să fie amândoi una şi să scoaţă pre Mihai vodă din mijlocul lor. Şi de nu va ieşi de voie, ei să rădice oşti asupra lui să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Batâr Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău” (Letopiseţul cantacuzinesc). În faţa acestei situaţii, domnul muntean a hotărât să cucerească cele două ţări.
În prima fază, Mihai propune împăratului să acţioneze împreună pentru îndepărtarea lui Andrei Báthory, dar acesta refuză, datorită problemelor pe care le avea cu otomanii în Ungaria Inferioară şi, mai ales a opoziţiei generalului Giorgio Basta, comandantul trupelor imperiale. Înainte de a trece la înfăptuirea obiectivului propus, domnul muntean a convins conducerile celor două imperii, Habsburgic şi Otoman, că fapta sa nu le lezează interesele.
După ce a asigurat hotarele, ce urmau a fi apărate de vornicul Dumitru cu 5 000 de oameni, Mihai Viteazul porneşte spre Transilvania. Oastea munteană urmează două direcţii: cea mai mare parte, sub conducerea domnului, trece prin văile Buzăului şi a Teleajenului, şi cealaltă, condusă de Udrea Băleanu, Baba Novac şi boierii Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncţiunea, la 16/26 octombrie 1599, la Tălmaciu, lângă Sibiu. Peste două zile, cele două oşti s-au întâlnit la Şelimbăr (judeţul Sibiu). Mihai Viteazul dispunea de circa 20.000 de oameni şi 180 de tunuri (în mare parte mercenari, oaste de ţară, haiduci balcanici şi secui), pe care i-a dispus pe trei linii. În prima linie, Baba Novac şi haiducii lui apărau aripa stângă, corpul de oaste condus de aga Leca, pe cea dreaptă, iar în centru era corpul de călăreţi ai banului Mihalcea. Linia a doua era alcătuită din 8 000 de călăreţi, iar cea de-a treia, din care făceau parte cetele boierilor şi garda domnului, asigura rezerva.
Andrei Báthory dispunea doar de circa 16.000 de oşteni, puşi sub comanda lui Gáspár Kórnis (căpitan general al oştirii transilvănene), dispuşi tot în trei linii. Prima, avea aripile asigurate de infanterie, în mijlocul acestora era corpul de cavalerie condus de Moise Székely, a doua linie era formată din pedestraşi şi era comandată de Melchior Bogáthi. Cea de-a treia linie era alcătuită din corpurile de oaste nobiliare. Spatele armatei ardelene era apărat de zidurile Sibiului, pe care erau amplasate 45 de tunuri, dispuse în faţa dispozitivului.
Primul atacă Baba Novac, care destabilizează flancul drept al oastei lui Báthory. După contraatacul oştirii inamice, este atacat centrul transilvan aflat sub comanda lui Moise Székely, care cedează şi pierde drapelul cel mare al principelui. După respingerea aripii stângi a muntenilor de către Petru Huszar, este rândul domnului să intre personal în luptă cu trupele de rezervă obligându-i pe ardeleni să se retragă în dezordine. Principele fuge, încercând să se refugieze în Moldova, dar este prins şi decapitat de secui.
La 22 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, „călare pe roibul său de sânge nobil…, plin de demnitate, mândru şi îmbrăcat prea împodobit chiar”, a pătruns în Transilvania, unde, după ce a pus „stările să jure [credinţă] întâi împăratului, pe urmă lui însuşi şi apoi fiului său” (cronicarul maghiar István Szamosközy), începe introducerea administraţiei româneşti.