Alesandru Dutu
Starea sanitară a trupelor!
,,Evacuarea răniților din vârful muntelui este o adevărată tragedie. Cei grav răniți mor până jos, transportul durând 7 – 8 ore și chiar mai mult. Ajunși la ambulanțe mor foarte mulți, chiar și din cei mai puțin grav răniți, din cauza extenuării fizice și a subalimentației. Medicii au în fața lor numai schelete”; ,,Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi”; ,,Printre ofițeri și trupă bântuie icterul și malaria, enterita, dezinteria”.
1941-1945. ADEVĂRATA FAŢĂ A RĂZBOIULUI!
Starea sanitară a trupelor!
,,Evacuarea răniților din vârful muntelui este o adevărată tragedie. Cei grav răniți mor până jos, transportul durând 7 – 8 ore și chiar mai mult. Ajunși la ambulanțe mor foarte mulți, chiar și din cei mai puțin grav răniți, din cauza extenuării fizice și a subalimentației. Medicii au în fața lor numai schelete”; ,,Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi”; ,,Printre ofițeri și trupă bântuie icterul și malaria, enterita, dezinteria”.
♦ În cele 1 421 de ziele de război au fost răniţi sau s-au îmbolnăvit 333 966 de militari români (11 648 ofiţeri, 8 067 subofiţeri şi 314 251 trupă), care au fost trataţi în 176 de spitale cu 42 801 paturi (în perioada 1941-1942) şi în 217 spitale şi sanatorii în 1943, de 5 220 de medici militari existenți la 22 iunie 1941 (653 activi și 4 567 în rezervă) cărora li s-au alăturat alți 9 182 (66 activi și 9 166 în rezervă) pregătiți până la 23 august 1944. Pentru proteze și reeducare funcțională au fost trimiși în Germania 97 de invalizi și mari mutilați (28 ofițeri, 8 subofițeri și 61 trupă), restul fiind plasați în cele 6 centre de reeducare funcțională din țară.
♦ În cele nouă luni de lupte, după 23 august 1944, în ambulanțele și spitalele de campanie ale armatele 1 și 4 au fost tratați 208 617 răniți și bolnavi, din care 165 557 au fost evacuați, 24 601 au fost recuperați, iar 5 617 au decedat. În pofida greutăților întâmpinate, bolile epidemice au fost limitate (160 de cazuri la Armata 1 și 329 la Armata 4).
♦ Un rol important l-au avut și Serviciile de igienă și profilaxie, care aveau în compunere laboratoare pentru investigații bacteriologice și serologice (pentru identificarea tifosului exantematic și a febrei tifoide), precum și laboratoare de toxilogie (încadrate cu chimiști și farmaciști, cu misiunea de a cerceta sursele de apă potabilă). Utile au fost și echipele pentru dezinfecții și deparazitări, precum și Centrul de sânge conservat al armatei, care a alimentat permanent zona de operaţii. Pentru a se ţine evidenţa răniţilor s-a creat Serviciul fişierului.
♦ Prin eforturile medicilor și ale întregului personal sanitar s-a reuşit a se scădea procentul mortalităţii şi cel al amputaţiilor și s-a păstrat o situaţie epidemiologică aproape la nivelul mediei ultimilor cinci ani de pace.
♦ Dacă în Primul Război Mondial au existat peste 550 000 de cazuri de tifos exantematic, din care 107 000 mortale, în Campania din Est s-au înregistrat 22 221 de cazuri, din care 1 388 mortale.
♦ De cele mai multe ori, personalul medical şi-a desfăurat activitatea salvatoare de vieţi în condiţii cu totul improprii.
♦ O impresionantă descriere despre ce se întâmpla la un post sanitar, în apropierea liniei frontului, avea să facă, peste ani, căpitanul Dumitru Păsat, comandant de batalion, în Cotul Donului, la scurt timp după ce i-a fost ucis un nepot (căpitanul Iorgu Stănescu): ,,Cei 50 de răniți erau strânși lângă un cort, unde primeau ajutoare, mai întâi cei grav răniți, apoi cei mai ușor. Era un singur medic și 4 – 5 sanitari. Fiecare rănit țipa de durere și cerea ajutor. Văzându-mă lângă ei mă strigau care mai de care: «Tăticule, vino și la mine de mă pansează, desfă-mi pantoful, scoate-mi bocancul». Eu mă chinuiam cu doctorul să scot casca de oțel de pe capul unui sergent și nu puteam. O schijă de brand sau de obuz pătrunsese prin cască și o găurise, așa că partea lovită intrase în capul sergentului ca un cui. După ce doctorul a reușit să scoată casca, văd pe un altul cu piciorul zdrobit, iar pantalonii și moletirele erau numai sânge închegat. Când m-a văzut că mă uit la el îmi spune: «Tăticule, pune mâna pe picioarele mele, vezi ce am, că nu le mai simt». Îl desfac de moletiere și-l leg cu ele la ambele picioare, mai sus de genunchi, ca să-i opresc hemoragia. L-am strâns destul de tare, cu gândul că nu-l va durea, dar când am terminat, a început să țipe și să mă înjure: «Dumezeul și paștile mamei tale de căpitan, tu vrei să mă omori». Fără a mă supăra l-am mângâiat pe frunte și i-am spus: «Nu, băiatul meu, nu vreau să te omor, dacă te-am strâns tare, am vrut să-ți opresc scurgerea de sânge, că ai pierdut sânge mult, eu vreau să trăiești, să mergi acasă la nevastă și copii». El, plângând de durere, întinde o mână spre mine și, cu vocea stinsă, îmi spune: «Iartă-mă, tăticule, iartă-mă că te-am înjurat, dar nu mai pot de durere». Se lumina de ziuă când a venit o ambulanță sanitară a crucii roșii de la divizie și a luat pe ultimii răniți. A fost mult de lucru. Fiecare dintre noi, cei teferi, am dat ajutor doctorului să-i panseze pe toți și să-i evacueze cu ce s-a putut, cu cărucioare, cu căruțe, iar cei mai ușor răniți pe picioarele lor, până la postul de prim-ajutor al brigăzii. Pe cei morți i-am scos a doua noapte dintre liniile inamice, i-am transportat cu căruțele la Cartierul «Cernăianu». Mi-au murit atunci o mulțime de oameni buni, o mulțime de viteji, care sfidau moartea. Tot timpul când eram între ei și discutam și-i povățuiam să umble cu fereală în față inamicului, spuneau să nu le duc grijă că încă nu s-au fabricat glaonețele pentru ei și, până la fabricarea lor, se termină războiul și o să fim acasă la noi… Am scris acasă soțiilor și părinților celor morți, prin primăria comunei, felul cum au murit vitejește, pe câmpul de onoare, eroismul de care au dat dovadă, căutând să le aduc un pic de mângâiere pentru pierderea suferită”.
♦ În general, a lăsat de dorit şi starea sanitară a trupelor. ,,Este ziua deparazitării – consemna jurnalul de operații al Batalionului 16 vânători de munte la 13 septembrie 1941. Toţi găsim pe haine şi cămăşi păduchi. Din ziua de 22 august 1941 şi până la această dată nimeni nu s-a putut dezbrăca şi nici face baie. Timpul şi inamicul nu ne permit aceasta. Pe plutoane se pleacă la Nipru pentru a se curăţi fiecare şi a-şi fierbe rufele şi efectele. Toată ziua se scurge cu această operaţiune”.
♦ Proasta stare sanitară a vânătorilor de munte era determinată și de faptul că ostașii nu dispuneau (3 septembrie 1941) de ,,săpun, pastă, periuţe, tutun şi chiar hârtie higienică”. După șase luni de luptă, la trupele Corpului de munte s-au semnalat (ianuarie – februarie 1942, în Crimeea) ,, numeroase cazuri de scabie şi paraziţi”. ,,Din aceste cauze – consemna un document din 19 ianuarie 1942 al marii unități – moralul trupei este scăzut. Trupa nu mai are încredere în promisiunile făcute de șefi”. Pentru îndreptarea situației, generalul Iosif Iacobici a cerut Misiunii Militare Germane ,,să se ţină seama de situaţie şi comandamentele superioare să treacă unităţile Brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte în linia 2-a, de îndată ce va fi posibil, aşa fel ca să se dispună de repausul necesar cerut de nevoile de igienă”. Demersuri asemănătoare aveau să fie făcute, fără succes, și în perioada următoare. Noroc cu… sosirea primăverii.
♦ Din păcate situația avea să se repete și în anii următori, cu precădere în anotimpurile reci. ,,Lipsește complet săpunul, deci situația igienică este foarte proastă – consemna, în octombrie 1942, un document referitor la starea sanitară a trupelor din zona Stalingrad. La fel lipsesc petrolul pentru iluminat, curățit materialul și pentru deparazitare”.
♦ Datorită condițiilor în care erau puși să lupte, militarii Diviziei 20 infanterie erau (1 noiembrie 1942) ,,nespălați și aveau paraziți”, o situație asemănătoare întâlnindu-se și la 23 ianuarie 1943: 25% dintre ei erau ,,scabioși, majoritatea având păduchi”.
♦ Și la Divizia 1 cavalerie, menţiona colonelul Constantin Brătescu la 18 decembrie 1942, într-o scrisoare trimisă generalui Socrate Mardari ,,Numărul bolnavilor şi degeraţilor este în creştere din cauză că lipseşte parte din echipamentul de iarnă (ciorapi de lână); multe cizme s-au stricat etc. Formaţiunile sanitare germane sunt arhipline şi nu mai pot primi decât răniţi grav. Un foarte mic procent de răniţi grav au fost evacuaţi cu avionul în afară de cerc. Răniţii uşor sunt trimişi de formaţiunile germane la trenurile de luptă ori regimentare. Cum unităţile diviziei nu mai au, propriu-zis, trenuri de luptă şi regimentare, am improvizat o ambulanţă la Goncearova, unde răniţii sunt chemaţi şi trataţi în condiţii destul de grele, în bordeie… Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi”.
♦ ,,Printre ofițeri și trupă – se releva un document din noiembrie 1942 referitor la situația din Cauzaz – ,,bântuie icterul și malaria, enterita, dezinteria”. La Spitalul sanitar nr. 16 din Krasnodar (neîncăpător), blonavii stăteau îmbrăcați (din cauza frigului) și pe bănci, scaune, canapele.
♦ Probleme mari au apărut și după 23 august 1944, Depozitul central sanitar (cu subdepozite la Craiova, Slatina și în unele sate din județul Prahova) neputând satisface în totalitate cererile de materiale sanitare ale armatelor datorită lipsei materialelor solicitate (nu se mai importau, iar multe fuseseră date sovieticilor). ♦ Insuficiente au fost atât trenurile sanitare, cât și cărucioarele speciale pentru transportul răniților în zone de munte și pe zăpadă.
♦ ,,Evacuarea răniților din vârful muntelui – consemna locotenent-colonelul Gheorghe Niculescu într-o dare de seamă din februarie 1945 – este o adevărată tragedie. Cei grav răniți mor până jos, transportul durând 7 – 8 ore și chiar mai mult. Ajunși la ambulanțe mor foarte mulți, chiar și din cei mai puțin grav răniți, din cauza extenuării fizice și a subalimentației. Medicii au în fața lor numai schelete”.
♦ În multe locuri lipsea chiar și ghipsul, antisepticile, anesteziantele, sângele conservat, instrumentația (în special pensele).
♦ În februarie 1945, spitalele Armatei 1 au fost mereu supraaglomerate (erau organizate pentru 200 de paturi, dar uneori aveau peste 1 000 de răniți), ducând lipsă chiar și de pansamente.
♦ Situația s-a agravat deoarece trenurile sanitare nr. 3, 7 și 18 nu au mai sosit în zona armatei, iar automotoarele, după ce făceau o cursă, erau trimise la reparat. Din această cauză, informa căpitanul Vasile Anghel, delegatul Marelui Stat Major, ,,sunt răniți care mor pe drum, fiind evacuați cu căruțele”. Insuficiente au fost și cele 2 100 de paturi din cele 7 spitale ale Armatei 4, în spitale aflându-se 5 333 răniți și bolnavi.
♦ Numărul mare al bolnavilor din spitalele celor două armate române a fost determinată și de faptul că evacuările nu se făceau la timp, cele 6 trenuri sanitare de care dispunea Marele Stat Major (7 au fost predate armatei sovietice) neputând face face decât o cursă pe lună datorită lipsei de locomotive (în Ungaria staționau și 10 – 20 de zile). La un moment dat, la un spital cu 300 de paturi erau internați 1 200 de răniți.
♦ Pentru descongestionarea spitalelor de campanie, în februarie – martie 1945 sovieticii au permis efectuarea a 7 transporturi cu trenuri sanitare improvizate, care au evacuat 1 500 răniți.
♦ Pentru baie și deparazitare, Armata 1 a dispus de 3 trenuri baie și 26 cuptoare deparazitare, Armata 4 de 2 trenuri baie, 28 cuptoare deparazitare și 100 cuptoare improvizate, iar Comandamentul General al Etapelor de 33 trenuri baie și 5 stații control epidemic (Oradea, Arad, Timișoara, Chișinău Criș și Ciumeghiu).
♦ Cu toate acestea starea igienico-sanitară a trupelor a lăsat de dorit. Diviziile dispuneau, în medie, de câte 5 ambulanțe, din care doar 2 sau 3 erau în stare de funcționare. Deseori se întrebuințau autocamioane chiar și pentru răniții grav, care erau transportați pe paie.
♦ Referindu-se la situația spitalelor din subordinea Armatei 4, generalul Nicolae Dăscălescu raporta următoarele Marelui Stat Major, în aprilie 1945: ,,Astăzi, în cele șapte spitale sunt circa 6 000 răniți și bolnavi. Posibilitățile noastre de spitalizare sunt limitate la 2 100 locuri. De aici decurg două mari neajunsuri: 1) Deplasarea spitalelor nu se poate face în raport cu înaintarea frontului, neputând goli la timp spitalele de care are nevoie pentru a le împinge înainte. La aceasta se adaugă lipsa de mobilitate a spitalelor noastre care sunt dotate cu căruțe; 2) Îngrijirea răniților și bolnavilor suferă, oricîte eforturi ar face personalul medical, spitalele sunt supraaglomerate, răniții neputând fi evacuați în interior”.
♦ Militarii răniți pe câmpul de luptă erau transportați la punctele punctele medicale batalionare și posturile de prim-ajutor regimentare (conduse de către un medic), aflate în limita fâșiilor sau sectoarelor încredințate, pe brancarde, trăsuri speciale ,,Mestrovich” sau pe mijloace improvizate. La 8 – 10 km de linia de contact erau plasate ambulanțele divizionare și secțiile autosanitare (încadrate cu medici de diferite specialități, în special cu chirurgi), amplasate în clădiri cu una sau mai multe camere și chiar în grajduri amenajate. În funcție de gravitatea rănilor, militarii erau transportați (cu autosanitare, automotoare sanitare sau cu căruțele/trăsurile sanitare) la spitalele de corp de armată, de armată și chiar în zona interioară.
♦ Din documentele Corpului 2 armată rezultă că de multe ori evacuările nu s-au putut face nici până la postul de prim ajutor batalionar. Nedispunând de mijloace de evacuare pentru zonele de munte, subunitățile au improvizat săniuțe și port-tărgi. În aceste condiții intervențiile chirurgicale nu s-au putut face la timp. La Corpul 7 armată, posturile de prim ajutor batalionare au fost instalate prea aproape de linia întâi, producându-se pierderi inutile personalului sanitar. Ambulanțele divizionare au fost instalate la 6 – 8 km de front, în clădiri cu 4 – 5 camere și foarte rar în corturi. Dacă în timpul luptelor din vestul României, spitalele de campanie au fost dispuse în apropierea ambulanțelor divizionare, în Ungaria și Cehoslovacia acestea au rămas la distanțe mari îngreuind evacuarea răniților, care se făcea numai prin grija diviziilor la spitalele de companie ale corpurilor 2 și 6 armată (nr. 22, respectiv 16), apoi la spitalele de campanie de la Carei, Cluj sau de Zonă interioară (cu autosanitare, camioane, automotoare, trenuri sanitare etc.).
♦ În cele nouă luni de lupte, după 23 august 1944, în ambulanțele și spitalele de campanie ale armatele 1 și 4 au fost tratați 208 617 răniți și bolnavi, din care 165 557 au fost evacuați, 24 601 au fost recuperați, iar 5 617 au decedat. În pofida greutăților întâmpinate, bolile epidemice au fost limitate (160 de cazuri la Armata 1 și 329 la Armata 4).
♦ Un rol important l-au avut și Serviciile de igienă și profilaxie, care aveau în compunere laboratoare pentru investigații bacteriologice și serologice (pentru identificarea tifosului exantematic și a febrei tifoide), precum și laboratoare de toxilogie (încadrate cu chimiști și farmaciști, cu misiunea de a cerceta sursele de apă potabilă). Utile au fost și echipele pentru dezinfecții și deparazitări, precum și Centrul de sânge conservat al armatei, care a alimentat permanent zona de operaţii. Pentru a se ţine evidenţa răniţilor s-a creat Serviciul fişierului.
♦ Prin eforturile medicilor și ale întregului personal sanitar s-a reuşit a se scădea procentul mortalităţii şi cel al amputaţiilor și s-a păstrat o situaţie epidemiologică aproape la nivelul mediei ultimilor cinci ani de pace.
♦ Dacă în Primul Război Mondial au existat peste 550 000 de cazuri de tifos exantematic, din care 107 000 mortale, în Campania din Est s-au înregistrat 22 221 de cazuri, din care 1 388 mortale.
♦ De cele mai multe ori, personalul medical şi-a desfăurat activitatea salvatoare de vieţi în condiţii cu totul improprii.
♦ O impresionantă descriere despre ce se întâmpla la un post sanitar, în apropierea liniei frontului, avea să facă, peste ani, căpitanul Dumitru Păsat, comandant de batalion, în Cotul Donului, la scurt timp după ce i-a fost ucis un nepot (căpitanul Iorgu Stănescu): ,,Cei 50 de răniți erau strânși lângă un cort, unde primeau ajutoare, mai întâi cei grav răniți, apoi cei mai ușor. Era un singur medic și 4 – 5 sanitari. Fiecare rănit țipa de durere și cerea ajutor. Văzându-mă lângă ei mă strigau care mai de care: «Tăticule, vino și la mine de mă pansează, desfă-mi pantoful, scoate-mi bocancul». Eu mă chinuiam cu doctorul să scot casca de oțel de pe capul unui sergent și nu puteam. O schijă de brand sau de obuz pătrunsese prin cască și o găurise, așa că partea lovită intrase în capul sergentului ca un cui. După ce doctorul a reușit să scoată casca, văd pe un altul cu piciorul zdrobit, iar pantalonii și moletirele erau numai sânge închegat. Când m-a văzut că mă uit la el îmi spune: «Tăticule, pune mâna pe picioarele mele, vezi ce am, că nu le mai simt». Îl desfac de moletiere și-l leg cu ele la ambele picioare, mai sus de genunchi, ca să-i opresc hemoragia. L-am strâns destul de tare, cu gândul că nu-l va durea, dar când am terminat, a început să țipe și să mă înjure: «Dumezeul și paștile mamei tale de căpitan, tu vrei să mă omori». Fără a mă supăra l-am mângâiat pe frunte și i-am spus: «Nu, băiatul meu, nu vreau să te omor, dacă te-am strâns tare, am vrut să-ți opresc scurgerea de sânge, că ai pierdut sânge mult, eu vreau să trăiești, să mergi acasă la nevastă și copii». El, plângând de durere, întinde o mână spre mine și, cu vocea stinsă, îmi spune: «Iartă-mă, tăticule, iartă-mă că te-am înjurat, dar nu mai pot de durere». Se lumina de ziuă când a venit o ambulanță sanitară a crucii roșii de la divizie și a luat pe ultimii răniți. A fost mult de lucru. Fiecare dintre noi, cei teferi, am dat ajutor doctorului să-i panseze pe toți și să-i evacueze cu ce s-a putut, cu cărucioare, cu căruțe, iar cei mai ușor răniți pe picioarele lor, până la postul de prim-ajutor al brigăzii. Pe cei morți i-am scos a doua noapte dintre liniile inamice, i-am transportat cu căruțele la Cartierul «Cernăianu». Mi-au murit atunci o mulțime de oameni buni, o mulțime de viteji, care sfidau moartea. Tot timpul când eram între ei și discutam și-i povățuiam să umble cu fereală în față inamicului, spuneau să nu le duc grijă că încă nu s-au fabricat glaonețele pentru ei și, până la fabricarea lor, se termină războiul și o să fim acasă la noi… Am scris acasă soțiilor și părinților celor morți, prin primăria comunei, felul cum au murit vitejește, pe câmpul de onoare, eroismul de care au dat dovadă, căutând să le aduc un pic de mângâiere pentru pierderea suferită”.
♦ În general, a lăsat de dorit şi starea sanitară a trupelor. ,,Este ziua deparazitării – consemna jurnalul de operații al Batalionului 16 vânători de munte la 13 septembrie 1941. Toţi găsim pe haine şi cămăşi păduchi. Din ziua de 22 august 1941 şi până la această dată nimeni nu s-a putut dezbrăca şi nici face baie. Timpul şi inamicul nu ne permit aceasta. Pe plutoane se pleacă la Nipru pentru a se curăţi fiecare şi a-şi fierbe rufele şi efectele. Toată ziua se scurge cu această operaţiune”.
♦ Proasta stare sanitară a vânătorilor de munte era determinată și de faptul că ostașii nu dispuneau (3 septembrie 1941) de ,,săpun, pastă, periuţe, tutun şi chiar hârtie higienică”. După șase luni de luptă, la trupele Corpului de munte s-au semnalat (ianuarie – februarie 1942, în Crimeea) ,, numeroase cazuri de scabie şi paraziţi”. ,,Din aceste cauze – consemna un document din 19 ianuarie 1942 al marii unități – moralul trupei este scăzut. Trupa nu mai are încredere în promisiunile făcute de șefi”. Pentru îndreptarea situației, generalul Iosif Iacobici a cerut Misiunii Militare Germane ,,să se ţină seama de situaţie şi comandamentele superioare să treacă unităţile Brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte în linia 2-a, de îndată ce va fi posibil, aşa fel ca să se dispună de repausul necesar cerut de nevoile de igienă”. Demersuri asemănătoare aveau să fie făcute, fără succes, și în perioada următoare. Noroc cu… sosirea primăverii.
♦ Din păcate situația avea să se repete și în anii următori, cu precădere în anotimpurile reci. ,,Lipsește complet săpunul, deci situația igienică este foarte proastă – consemna, în octombrie 1942, un document referitor la starea sanitară a trupelor din zona Stalingrad. La fel lipsesc petrolul pentru iluminat, curățit materialul și pentru deparazitare”.
♦ Datorită condițiilor în care erau puși să lupte, militarii Diviziei 20 infanterie erau (1 noiembrie 1942) ,,nespălați și aveau paraziți”, o situație asemănătoare întâlnindu-se și la 23 ianuarie 1943: 25% dintre ei erau ,,scabioși, majoritatea având păduchi”.
♦ Și la Divizia 1 cavalerie, menţiona colonelul Constantin Brătescu la 18 decembrie 1942, într-o scrisoare trimisă generalui Socrate Mardari ,,Numărul bolnavilor şi degeraţilor este în creştere din cauză că lipseşte parte din echipamentul de iarnă (ciorapi de lână); multe cizme s-au stricat etc. Formaţiunile sanitare germane sunt arhipline şi nu mai pot primi decât răniţi grav. Un foarte mic procent de răniţi grav au fost evacuaţi cu avionul în afară de cerc. Răniţii uşor sunt trimişi de formaţiunile germane la trenurile de luptă ori regimentare. Cum unităţile diviziei nu mai au, propriu-zis, trenuri de luptă şi regimentare, am improvizat o ambulanţă la Goncearova, unde răniţii sunt chemaţi şi trataţi în condiţii destul de grele, în bordeie… Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi”.
♦ ,,Printre ofițeri și trupă – se releva un document din noiembrie 1942 referitor la situația din Cauzaz – ,,bântuie icterul și malaria, enterita, dezinteria”. La Spitalul sanitar nr. 16 din Krasnodar (neîncăpător), blonavii stăteau îmbrăcați (din cauza frigului) și pe bănci, scaune, canapele.
♦ Probleme mari au apărut și după 23 august 1944, Depozitul central sanitar (cu subdepozite la Craiova, Slatina și în unele sate din județul Prahova) neputând satisface în totalitate cererile de materiale sanitare ale armatelor datorită lipsei materialelor solicitate (nu se mai importau, iar multe fuseseră date sovieticilor). ♦ Insuficiente au fost atât trenurile sanitare, cât și cărucioarele speciale pentru transportul răniților în zone de munte și pe zăpadă.
♦ ,,Evacuarea răniților din vârful muntelui – consemna locotenent-colonelul Gheorghe Niculescu într-o dare de seamă din februarie 1945 – este o adevărată tragedie. Cei grav răniți mor până jos, transportul durând 7 – 8 ore și chiar mai mult. Ajunși la ambulanțe mor foarte mulți, chiar și din cei mai puțin grav răniți, din cauza extenuării fizice și a subalimentației. Medicii au în fața lor numai schelete”.
♦ În multe locuri lipsea chiar și ghipsul, antisepticile, anesteziantele, sângele conservat, instrumentația (în special pensele).
♦ În februarie 1945, spitalele Armatei 1 au fost mereu supraaglomerate (erau organizate pentru 200 de paturi, dar uneori aveau peste 1 000 de răniți), ducând lipsă chiar și de pansamente.
♦ Situația s-a agravat deoarece trenurile sanitare nr. 3, 7 și 18 nu au mai sosit în zona armatei, iar automotoarele, după ce făceau o cursă, erau trimise la reparat. Din această cauză, informa căpitanul Vasile Anghel, delegatul Marelui Stat Major, ,,sunt răniți care mor pe drum, fiind evacuați cu căruțele”. Insuficiente au fost și cele 2 100 de paturi din cele 7 spitale ale Armatei 4, în spitale aflându-se 5 333 răniți și bolnavi.
♦ Numărul mare al bolnavilor din spitalele celor două armate române a fost determinată și de faptul că evacuările nu se făceau la timp, cele 6 trenuri sanitare de care dispunea Marele Stat Major (7 au fost predate armatei sovietice) neputând face face decât o cursă pe lună datorită lipsei de locomotive (în Ungaria staționau și 10 – 20 de zile). La un moment dat, la un spital cu 300 de paturi erau internați 1 200 de răniți.
♦ Pentru descongestionarea spitalelor de campanie, în februarie – martie 1945 sovieticii au permis efectuarea a 7 transporturi cu trenuri sanitare improvizate, care au evacuat 1 500 răniți.
♦ Pentru baie și deparazitare, Armata 1 a dispus de 3 trenuri baie și 26 cuptoare deparazitare, Armata 4 de 2 trenuri baie, 28 cuptoare deparazitare și 100 cuptoare improvizate, iar Comandamentul General al Etapelor de 33 trenuri baie și 5 stații control epidemic (Oradea, Arad, Timișoara, Chișinău Criș și Ciumeghiu).
♦ Cu toate acestea starea igienico-sanitară a trupelor a lăsat de dorit. Diviziile dispuneau, în medie, de câte 5 ambulanțe, din care doar 2 sau 3 erau în stare de funcționare. Deseori se întrebuințau autocamioane chiar și pentru răniții grav, care erau transportați pe paie.
♦ Referindu-se la situația spitalelor din subordinea Armatei 4, generalul Nicolae Dăscălescu raporta următoarele Marelui Stat Major, în aprilie 1945: ,,Astăzi, în cele șapte spitale sunt circa 6 000 răniți și bolnavi. Posibilitățile noastre de spitalizare sunt limitate la 2 100 locuri. De aici decurg două mari neajunsuri: 1) Deplasarea spitalelor nu se poate face în raport cu înaintarea frontului, neputând goli la timp spitalele de care are nevoie pentru a le împinge înainte. La aceasta se adaugă lipsa de mobilitate a spitalelor noastre care sunt dotate cu căruțe; 2) Îngrijirea răniților și bolnavilor suferă, oricîte eforturi ar face personalul medical, spitalele sunt supraaglomerate, răniții neputând fi evacuați în interior”.
♦ Militarii răniți pe câmpul de luptă erau transportați la punctele punctele medicale batalionare și posturile de prim-ajutor regimentare (conduse de către un medic), aflate în limita fâșiilor sau sectoarelor încredințate, pe brancarde, trăsuri speciale ,,Mestrovich” sau pe mijloace improvizate. La 8 – 10 km de linia de contact erau plasate ambulanțele divizionare și secțiile autosanitare (încadrate cu medici de diferite specialități, în special cu chirurgi), amplasate în clădiri cu una sau mai multe camere și chiar în grajduri amenajate. În funcție de gravitatea rănilor, militarii erau transportați (cu autosanitare, automotoare sanitare sau cu căruțele/trăsurile sanitare) la spitalele de corp de armată, de armată și chiar în zona interioară.
♦ Din documentele Corpului 2 armată rezultă că de multe ori evacuările nu s-au putut face nici până la postul de prim ajutor batalionar. Nedispunând de mijloace de evacuare pentru zonele de munte, subunitățile au improvizat săniuțe și port-tărgi. În aceste condiții intervențiile chirurgicale nu s-au putut face la timp. La Corpul 7 armată, posturile de prim ajutor batalionare au fost instalate prea aproape de linia întâi, producându-se pierderi inutile personalului sanitar. Ambulanțele divizionare au fost instalate la 6 – 8 km de front, în clădiri cu 4 – 5 camere și foarte rar în corturi. Dacă în timpul luptelor din vestul României, spitalele de campanie au fost dispuse în apropierea ambulanțelor divizionare, în Ungaria și Cehoslovacia acestea au rămas la distanțe mari îngreuind evacuarea răniților, care se făcea numai prin grija diviziilor la spitalele de companie ale corpurilor 2 și 6 armată (nr. 22, respectiv 16), apoi la spitalele de campanie de la Carei, Cluj sau de Zonă interioară (cu autosanitare, camioane, automotoare, trenuri sanitare etc.).
Pe larg:
Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.
Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.