Gl. de brigadă (r) ing. Adrian MARINESCU - Reşiţa
Cuvânt la Adunarea Festivă prilejuită de Ziua Rezervistului Militar
Onoraţi participanţi la această manifestare,
Eu – cu hârtia în faţă, ca preşedintele Iohannis… Serios vorbind, aşa pot să fiu mai concis. Aşadar, permiteţi-mi să intru pieptiş în subiect.
Una din diferenţele majore, dintre România – stat membru al NATO – şi principalul său partener strategic – SUA, o constituie modalitatea de raportare la înţelepciunea seniorilor.
Peste Ocean, seniorii – cei care au trăit momente relevante ale timpului trecut – sunt invitaţi în arealuri publice, unde li se oferă şansa de a explica mulţimii nevăzute (telespectatorilor), sau asistenţei din centre serioase de cercetare, rosturile unei lumi din ce în ce mai uimită de ce i se poate întâmpla.
La noi, seniorilor li se sugerează, mai direct, mai voalat, să aibă grijă de sănătatea lor… că nu-i niciun pericol, că ne apără trupeţii NATO, că vom da 2% din PIB, că Deveselu, că “Marşul cavaleriei SUA spre poligonul de la Cincu”, că întâi corupţia şi aşa mai încolo.
Pe noi, seniorii, ne judecă fătucile moderatoare de la televiziunile comerciale, autodeclarate “formatoare de opinie”, acuzându-ne de nemeritat huzur. Şi omul simplu crede. Încet-încet, am devenit o cauză a traiului lui mediocru…
De mai bine de un sfert de secol, Educaţia, Cultura şi Armata au fost subfinanţate crunt, indiferent cine s-a perindat pe la Cotroceni sau pe la Palatul Victoria. Adică exact domeniile care ar fi putut păstra, cultiva, creşte sentimentul unei identităţi naţionale puternice a românilor.
Eu am trăit odiseea acelui August 1968, când aşa-zisele Armate frăţeşti ale Tratatului de la Varşovia au cotropit curajoasa Cehoslovacie, în mai puţin de 24 de ore (doamna Liubiţa Raichici era pe atunci, probabil, în grupa mică de la grădiniţă!). Eram atunci chiar în Ministerul Apărării Naţionale. Armata avea 300.000 de oameni (nu doar 70.000 ca azi!), dar se estima că puteam fi victime, la fel ca cehii, tot în 24 de ore. Aveam atunci şi o armată de rezervişti, se constituiseră şi gărzile patriotice.
Azi, într-o eventuală confruntare, trupele NATO pot fi doar o prezenţă imagologică. Grosul trupelor, conform art. 5 din tratatul NATO (Forţele de Reacţie Rapidă) pot sosi în România abia peste 7 zile. Şi doar 5.000 de luptători!
Să nu uităm că state ca Ungaria, Grecia, Italia, Cehia, Slovacia, chiar Bulgaria – ar putea să facă opinie separată la art. 5, aşa încât…
Atunci? Atunci, să ne ocupăm de Armata noastră. Ea este primul garant al libertăţii, independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale. Şi nu începând cu 2017 – cum s-a stabilit recent. Chiar, am auzit că un anume domn politic concitadin ne asigura pe noi, reşiţenii, la o televiziune, că-i gata-gata să repornim fabrica de tunuri!… Aiurea! Cui folosesc astfel de gogoşi? Fabrica noastră nu va mai porni vreodată. A rămas doar faima. Şi atât!
Scuzaţi-mi divagaţia. Dar ştiu că aşa simţiţi toţi. Cu o lună în urmă, tot aici, ne-am adunat şi am sărbătorit veteranii. Câţi au mai rămas… Acum, pe nesimţite, devenim şi noi un fel de veterani: veteranii cei noi, din războiul în timp de pace, iată-l pe domnul gl. Cocoşilă, pe domnul col. ing. Tănasie, pe domnul gl. ing. Ioan Ion - războinicii încercaţi de la Uzina de tunuri de pe Valea Bârzăviţei, dar câţi încă!… Păcat că, întocmai ca veteranii cei vechi, am fost aproape ghidaţi să ne împărţim în Asociaţii Naţionale, în sindicate, o atomizare favorabilă oricui, în afară de noi. Am fost anatemizaţi de majoritatea opiniei publice.
În perioada interbelică, armata, apolitică prin definiţie, era supranumită “MAREA MUTĂ”. Astăzi nu mai este MARE. Ba, nu mai e nici MUTĂ. Doar tace!
Cred că a venit vremea să vorbim aceeaşi limbă: veteranii – câţi mai sunt, rezerviştii, militarii activi. Şi să vorbim! Apropo: ştiţi că, în perioada interbelică, Armata avea desemnat în Parlament un deputat al ei, militar, la fel ca minorităţile naţionale? Acum, când suntem nemulţumiţi de ceva, n-avem de făcut altceva decât să zicem şi noi mărunt, din buze, ce-a zis popa când i-a zgâriat cineva maşina…
* * *
Stimaţi camarazi, toţi cei de faţă, căci şi civilii ne sunt camarazi, AM ONOAREA! Banal salut militar, îl ştiu toţi rebusiştii. Salut militar în 4 litere: ONOR. Dar eu, noi toţi, când spunem “am onoarea”, expresia capătă conţinut şi sens! Azi am onoarea de a fi aici şi de a mi se permite să vă salut şi să fiu ascultat. E reconfortant să realizez ce mult înseamnă pentru un militar (şi nu numai!) să-şi fi păstrat onoarea, să nu roşească atunci când clamează “am onoarea!”. Multe nu mai sunt, dar ne-au rămas onoarea şi demnitatea!
În rest, e treaba celor de sus, care ne diriguiesc şi, la necaz, ne mai ogoim oful cu o glumă:
- Şefu’, am avut un vis tare urât. Eram amândoi în iad. Dumneavoastră vă perpeleaţi într-un cazan cu smoală…
- Nasol!… Dar tu?
- Eu? Eu tot slugă… Puneam lemne pe foc!
Vă mulţumesc că m-aţi răbdat. Şi, cum am zis, Am onoarea!
Reşiţa, 26.05.2015
P.S. :
Este o onoare pentru noi, ucenicii d-lui profesor, de a primi şi posta pildele şi cuvintele sale pline har şi de înţelepciune pe acest blog.
D-le general, vă dorim să ne "loviţi" cu cât mai multe vorbe de duh spre hrana sufeletelor noastre! Vorba telegrafistului: S.O.S. (Salvaţi osânditele suflete!).
Cu deosebită consideraţie,
Col.(rtg) Marin BUŢIU