FARA PREA MULTE CUVINTE DIN PARTEA MEA : ADEVARAT ! 

CU DEOSEBIT RESPECT, sanduoradea

Ati pus degetul pe rana Domnule Lt.col. Sperlea! Dureros dar adevarat!

Insa aceasta lipsa de comunicare, de cooperare intre militarii activi si rezervisti se datoreaza ambelor parti.

Si noi rezervistii trebuie sa ne asumam esecul.

De multe ori am reactionat agresiv la tacerea militarilor activi; am tras in pianisti, suparati pe partitura pe care acestia TREBUIAU sa o cante.

V-am acuzat ca sunteti umili, oportunisti, utiand ca pe vremea cand noi am fost activi, reactia noastra a fost asemanatoare.

Nu-mi amintesc sa fi fost vreo reactie de rezistenta la masura de reducere a efectivelor cadrelor militare, INTR-UN TIMP ATAT DE SCURT SI LA O ASEMENEA DIMENSIUNE!

Daca bine imi amintesc, foarte multi dintre noi s-au grabit sa plece in primul val.

Daca astazi capacitatea de reactie a armatei este la acest nivel, se datoreaza si noua.

Onoarea, demnitatea, spiritul de casta sunt valorile care i-au ghidat in cariera pe mult prea putini (ma refer si la rezervisti si la activi) pentru ca ele sa fie promovate efecient si sa fie impuse MACAR in interiorul sistemului militar; ideal ar fi fost ca aceste valori sa fie impuse intregii societati civile.

Da, noi rezervistii traim aceasta senzatie acuta de abandon dar si un sentiment de maxima ingrijorare pentru voi, cadrele active.

Pentru voi viitorul este mai sumbru decat al nostru daca legislatia in vigoare nu se va schimba.

Pensiile vor fi calculate dupa acelasi algoritm cu diferenta ca punctajul obtinut nu va mai fi impartit la 20. Nu trebuie sa spun mai mult.

Insa dincolo de aspectul financiar, ramane durerea ca munca noastra si a voastra, sacrificiile noastre si ale voastre nu numai ca nu sunt apreciate, ci sunt de-a dreptul dispretuite, terfelite.

Vorbeati de o reactie a fostilor ministri ai apararii: nici inainte, nici cand au detinut portofoliul si nici dupa ce nu au mai fost ministri nu au dovedit MACAR PRINTR-UN GEST SINGULAR ca au au simtit VREMELNIC MACAR spiritul militar.

Despre fostii sefi ai SMG as spune doar atat: lupta pentru a obtine o functie cat mai inalta le-a afectat spiritul de camaraderie, de sacrificiu; numai asa se explica faptul ca si dupa trecerea in rezerva raceala dintre ei nu s-a diminuat.

 As concluziona cu indemn pentru militarii activi: 

INVATATI DIN GRESELILE NOASTRE, INVATATI DIN ACTIUNILE CELORLATE CATEGORII PROFESIONALE SI ACTIONATI IN CONSECINTA.

CATEGORIC VETI AVEA TOT SPRIJINUL NOSTRU!

NU UITATI CA ACEASTA LEGE ASA-ZIS REPARATORIE NU A SCHIMBAT CEVA DIN SITUATIA VOASTRA!

Cu stima,

                Ionel Ujica

P.S. Inca nu pot sa-mi scriu gradul militar, golit de continut si trecut cinic pe cuponul de pensie.

---

TRISTEŢEA REZERVIŞTILOR 

Data apariţiei: 2014-09-10 

Autor: locotenent-colonel Florin Şperlea 



Este, în vocea unora dintre rezerviştii pe care îi
întâlnesc sau în postările lor plasate în arealul
electronic al reţelelor de socializare, o tristeţe a unui
abandon care mă doare. E ca o despărţire unilaterală,
petrecută brusc, la un moment dat, din voinţa unuia dintre
partenerii unui cuplu, pe care, fireşte, celălalt o
resimte dureros, înstrăinându-se, chiar dacă, în cazul
ieşirii la pensie la termen, se poate vorbi doar de o
încheiere amiabilă a unui contract între două părţi.


Un contract care a strâns însă nişte zeci de ani, în
care, probabil, le-a fost imposibil să uite că sunt
militari chiar şi în timpul liber, în care nu le-a fost
deloc indiferent ce se întâmplă cu camarazii lor,
asumându-şi deciziile pe care le-au luat, producând
inevitabile consecinţe, unele, poate, deloc fericite pentru
cei care le-au suportat, altele, cum se întâmplă,
generatoare de schimbări înnoitoare pentru sistemul
militar sau măcar pentru microorganizaţia în care vor fi
lucrat. 

Mulţi rezervişti trăiesc acut senzaţia unui abandon. Se
simt înlăturaţi, ocoliţi, neinteresanţi, ignoraţi,
umiliţi, bătuţi şmechereşte pe umăr de imberbi
lipsiţi de respect, iar dragostea celor mai mulţi au fost
uniforma, datoria împlinită faţă de o instituţie în
care s-au format şi au crescut, Drapelul, Ţara. Poate
simple cuvinte pentru alţii, dar pentru cei aflaţi sub
Jurământ adevărate icoane sfinte. 

Sunt cazuri în care, poate, unii nu îşi vor fi lăsat loc
de „bună ziua”, cum se spune, confundând exigenţa sau
intransigenţa vădit afişate, cu capriciile de moment şi
asprimile verbale usturătoare, asociate dublului limbaj. Am
scris, cândva, inspirat, cum altfel?, din realitatea
cotidiană, o poveste despre doi rezervişti. Unul,
respectat şi preţuit de camarazii pe care ştiuse să-i
respecte şi să-i preţuiască, la rândul său, atunci
când ocupase o funcţie de conducere, altul ignorat şi
dispreţuit, după ce foşti subalterni lăsaseră să se
scurgă, cauterizator, peste răni sufleteşti, licori
bahice în „cinstea” trecerii sale în rezervă. Omul
sfinţeşte locul, asta ştim. Cine este capabil să adune
oameni diferiţi pentru a-i putea face să lucreze
împreună în beneficiul unei organizaţii acela se poate
lăuda că a construit un spirit, o echipă, un edificiu
durabil. 

Problema, dincolo de capacitatea unora de a interacţiona cu
şefii, colegii sau subalternii vremelnici, este însă una
a sistemului militar care pare a se dispensa de
competenţele şi experienţa profesională a
rezerviştilor. Nu ştiu să existe, de pildă, un grup al
foştilor şefi ai Statului Major General, a cărui voce,
în diferite împrejurări, să fie bine auzită,
respectată şi, evident, luată în seamă. Sunt doar voci.
Mai mult chiar, nu există un grup al foştilor miniştri ai
apărării naţionale a cărui voce unică, dincolo de
afilierea politică, să fie puternică atunci când nevoile
instituţiei militare o cer. Sunt puţine asociaţii
profesionale ale foştilor militari (diplomaţi, jurişti,
recent, jurnalişti militari, pe arme şi specialităţi) a
căror preocupare să fie în continuare susţinerea
organismului militar prin valorificarea experienţei
acumulate de membrii acestor uniuni liber consimţite. 

Cred că regândirea relaţiei noastre, a celor care suntem
astăzi în activitate, cu rezerviştii ar trebui să fie o
preocupare constantă. Pentru cei care cred că sunt
veşnici, le reamintesc că mâine sau poate poimâine,
inexorabil, vor fi, la rândul lor, rezervişti.