ION TOBA " HATMANUL "un erou uitat al ROMANIEI , ultimul stajer al lui STEFAN CELMARE

Ion Toba “Hatmanul”, un erou uitat al Romaniei, ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare

Ioan Toba Hatmanul

Romania a avut de-a lungul timpului oameni fara de care ar fi pierit. Au existat romani pentru care dragostea de tara, onoarea militara si datoria insemnau totul.

Un astfel de om a fost si maiorul Ion Toba, poreclit si “Hatmanul”.
Comandant al unei unitati de cavalerie, a luptat impotriva URSS de la inceputul razboiului pana la final.

De pe meleagurile natale, in Crimeea si pana in Muntii Tirolului, Ion Toba,nascut la Zavoaia, Braila, in 1903, a fost unul dintre cei mai remarcabili ofiteri ai armatei romane, care si-a slujit cu credinta tara. Singurul sau inamic a ramas mereu comunismul, impotriva caruia a luptat chiar si dupa razboi.

Vremelnic ocupată de sovietici, pe 6 iulie 1940, Mănăstirea Putna este eliberată, în urma unei intervenţii în forţă, de către Escadronul 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Ioan Tobă.
A fost Mănăstirea Putna ocupată de sovietici, pe 6 iulie 1940? Documentele militare nu fac referire la incident, în schimb martorii – ofiţeri din Escadronul 25 Cavalerie şi stareţul lăcaşului de cult din acea perioadă – confirmă

Aceasta este una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei noastre. Deşi nu se află consemnat în arhivele militare, incidentul e totuşi susţinut de martorii acelei teribile zile.

Şi nu numai atât – Ioan Tobă descrie amănunţit, în propriul jurnal de luptă, mişcările trupei pe care o conduce, dintr-o localitate în alta, nu departe de Putna, în jurul datei de 6 iulie.

Ei bine, locurile indicate sunt confirmate în documentele operative ale Diviziei 25 Infanterie, în componenţa căreia se afla Escadronul comandat de cel supranumit Hatmanul.

Moment de cumpănă

Incidentul se petrece cu foarte puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să stabilească noua graniţă, după ce URSS ne răpise Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma ultimatumului dat României de Moscova, la 26 aprilie 1940.

Satul şi mănăstirea Putna se află foarte aproape de graniţa de nord a ceea ce azi ştim că este judeţul Suceava.

O zonă care trebuia să rămână în componenţa României, în urma redesenării forţate a hotarelor ţării.

Operaţiunea Putna, consemnată oră cu oră

Căpitanul notează, zi de zi, într-un jurnal propriu, denumit “Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, tot ce se întâmplă în viaţa sa de soldat.

Legat strict de momentul Putna, Ioan Tobă arată că la 5 iulie 1940, ora 20.00 – “în timp ce luam masa cu ofiţerii detaşamentului sunt chemat la telefon de Divizie, care-mi ordonă să mă deplasez în marş galop în lina întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii, pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovul de Sus”.

Mormântul lui Ştefan cel Mare, înconjurat de soldaţi sovietici

Din descrierea făcută de căpitanul Tobă reiese că în satul Putna exista, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Aici lucrau oameni din satele Seletin, Lăpuşna pe Siret şi Bănila pe Siret, localităţi care rămăseseră, după trasarea noii graniţe, în teritoriul sovietic.

Astfel că oamenii de acolo nu mai aveau cum să ajungă la fabrica unde erau angajaţi. Tocmai de aceea patronul fabricii i-ar fi “invitat” pe soldaţii sovietici – nu se menţionează exact numărul lor, dar se pare că era vorba de cel puţin un pluton – să pună stăpânire pe satul Putna, mutând graniţa, încât angajaţii să se prezinte fără probleme la muncă.

“Eram cu unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv noua linie de demarcaţie”, descrie căpitanul Tobă situaţia acelor zile.
Tot el trimite un raport către conducerea Diviziei 25 Infanterie, pe 9 iulie 1940, în care arată că “Escadronul a părăsit vechea garnizoană Iţcani, la 28 iunie, şi de atunci se află în continuă mişcare, zi şi noapte.
Nu am stat 24 de ore în acelaşi loc.
Din 3 iulie şi până azi, 9 iulie, Escadronul s-a aflat mereu în stare de alarmă, caii tot timpul cu şeile pe ei şi oamenii tot timpul îmbrăcaţi. Abia azi toţi caii Escadronului sunt potcoviţi.”

Salvarea manastirii Putna

In iunie 1940 Romania ceda fara un foc de arma Basarabia in urma pactului Ribbentrop-Molotov, iar trupele sovietice intrau pe teritoriul romanesc in Bucovina si Moldova.

Nerespectand prevederile ultimatumului dat tot de catre ei, si orarul prestabilit, soldatii rusi muta bornele noii frontiere si incearca sa ocupe cu forta Manastirea Putna, care era situata la 12 kilometri de noua granita.
Dar pentru a reda mai bine cursul evenimentelor din acea zi de 6 iulie 1940, iata un fragment din jurnalul sau militar.

„6 iulie, ora 3 dimineata: Dupa inapoierea tuturor patrulelor, detasamentul meu se pune in mars fortat spre pozitia ordonata, cale de 34 de kilometri. Dupa 3 ore, la 6.30, sosim in gura Putnei. (…) Painea nu a ajuns, asa ca ofiterii au mancat mamaliga cu friptura la ceaun. Ordin special: Vor opri prin toate mijloacele orice fel de progres al inamicului peste linia de demarcatie.

 

Ora 20.00: Primesc stirea ca satul Putna si manastirea, cu mormantul lui Stefan cel Mare, au fost invadate de trupe rosii, impanate cu agitatori.

Ora 20.15: Ordon mars-galop spre Putna, sub comanda mea, avand in avangarda plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unitatii si, in mars fortat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflata sub ordinele mele.

Comandantul companiei, capitanul Vladeanu, calare, este alaturi de mine.

Ora 21.10: Ajungem la Manastirea Putna. Se procedeaza la recunoastere apoi la curatirea terenului.
Se elibereaza fortat satul si manastirea, suspectii sunt arestati, elementele trupelor rosii sunt dezarmate si aruncate peste linia de demarcatie.

Se instaleaza o unitate pentru paza sfantului mormant al lui Stefan cel Mare, ca si a odoarelor manastirii.

Iau contact cu staretul, apoi vizitam locasul si palatul manastiresc…

Ora 22.15: Sosesc stafelele de la toate patrulele, care raporteaza ca linia de demarcatie a fost restabilita…

Vedere a Manastirii Putna, salvata de Hatman din ghearele bolsevicilor.
Sursa: http://www.frontpress.ro

7 iulie 1940: Se da din nou, in primire, granicerilor romani, frontiera.
Pentru mai multa siguranta, toate odoarele si tezaurul manastirii, inestimabile valori istorice, s-au imbarcat in doua camioane si le-am expediat la Cozia, in Valcea“…

Continuarea razboiului de partea Germaniei

In timpul razboiului, eroul nostru a primit numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai.

Însuşi comandantul Regimentului 50 Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă lupta în 1921 ne spune astfel : „L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță. A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului.

Prin felul cum și-a condus Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”.

Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941 când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang, dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi.

Căpitanul Ioan Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie.

Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este el, hotarul tării va fi bine pazit.”  

Îndeplinind, pentru o scurtă perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneaţă, temperamentul în continuă mişcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă prototipul călăreţului care nu se vrea decât singur, şi cât se poate înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă. Este ofiţerul căruia să-i dai însărcinări limitate şi precise. Oricare va fi riscul pe care acestea l-ar comporta eşti sigur de rezulttul cel mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofiţer, dacă-i cunoşti firea şi-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate!–’’  

Iată-l și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detaşamentului 1 Asalt. Ţinuta sa războinică, temperamentul său, dorinţa sa nestăpânită de a se bate mi-au dat de la început încredinţarea că am un comandant pentru situaţii grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea să de asalt şi a-i forma spiritul de sacrificiu a câştigat trupa şi ofiţerii.

Trimis să recunoască condiţiile de trecere peste Valea Srilioiu-Liman, şi-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul inamicului. Are mari calităţi de om de război. Fiind în pericol, îndrăzneţ fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu temperamentul său de aventurier din alte vremuri.”

Iar comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte,  în care Hatmanul a scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.

Dupa 23 august 1945, Ion Toba, zis “Hatmanul” pentru ca era foarte talentat in capturarea partizanilor rosii din Crimeea, a ales sa lupte pana la ultima picatura de sange impotriva comunismului.

Incadrat cu gradul de SS-Sturbahnfuhrer in „Jagdwerband Kommando Skorzeny Sud-Ost”, sub comanda celebrului Otto-Skorzeny, Hatmanul va lupta alaturi de voluntarii romani din SS,pana la finalul razboiului in Muntii Tirolului .
Misiunea sa si a celor pe care ii comanda era sa taie liniile de comunicație în spatele frontului inamic și sa dezorganizeze legaturile inamicilor. Rezistenta lor a continuat și după semnarea capitularii pentru ca nu primiseră niciun ordin.

Ioan Tobă este condamnat la moarte de Tribunalul Militar “Radu Negru” din Bucureşti, în 1947.

Un articol din acele zile, publicat în ziarul “Scânteia”, îl descrie pe Ioan Tobă drept “criminal de război”, tocmai pentru că fusese, în Est, vânător de partizani roşii, dar şi din cauză că, din 1944, fusese trimis de Marele Stat Major al Armatei Române la o şcoală militară specială din Germania, după care a continuat să lupte împotriva sovieticilor, de data asta în uniforma armatei germane.

De semnalat şi faptul că Ioan Tobă arată în memoriile sale cum, deja dat pe mâna ruşilor, este judecat din nou, de data asta de către Tribunalul Militar Ambulant din Sverdlovsk, în februarie 1950, tocmai pentru incidentul din 1940, de la graniţa de nord a României, în faţa mănăstirii Putna.

Ofiţerul român va fi eliberat abia în 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS, prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene.

Tobă este încadrat în categoria foştilor combatanţi ai Germaniei. Se întoarce în ţară, dar va fi din nou arestat şi închis, la Gherla,Aiud si alte inchisori până în 1964.

Ioan Tobă se adresează preşedintelui Nicolae Ceauşescu, în ziua de 7 martie 1967, povestind tot ce s-a întâmplat la Putna în iulie 1940.

“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”, scria el.
Şi adaugă, sub forma unei autocaracterizări, din care spicuim – “în toată activitatea mea de ostaş nu m-am dirijat decât de problemele Ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului.

Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare”.

Cât priveşte faptul că a luptat sub uniforma armatei germane, după 1944, Ioan Tobă declară – “am luptat împotriva ruşilor, pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă Ţara”.
Ioan chiar menţionează faptul că s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, şi niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe frontul de Vest.

Scrisoarea adresată lui Ceauşescu în 1967 avea şi o explicaţie – fostul militar din Al Doilea Război Mondial solicita un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti.

Tocmai pentru că luptase la un moment dat în armata germană. Şi asta în condiţiile în care Ioan primea de la statul român, ca pensie, la mijlocul anilor ’60, numai 350 de lei. Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare.
De fapt, in urma acestei scrisori se pare ca a reusit sa faca rost de un pasaport pentru a pleca in Germania Federala, care ii recompensa material pe fostii sai combatanti.

Curajosul bărbat avea sa-şi găsească sfârşitul într-un mod cât se poate de anonim, în faţa unui ghişeu CEC din oraşul Braşov, unde i se face rău, dintr-o dată, la vârsta de 76 de ani, cât avea în 1979.

Şicanele sovieticilor pe graniţa de Nord – confirmate de istorici

Situaţia tensionată de pe graniţa noastră de Nord, în 1940, după ce ruşii ne răpiseră Basarabia şi jumătate din Bucovina, este confirmată şi de reputatul istoric Florin Constantiniu, în cartea sa “1941. Hitler, Stalin şi România”, sovieticii şicanând trupele române, încercând să depăşească până şi noul hotar, dar fără a se angaja efectiv în lupte cu noi.

Erau mai degrabă grupuri răzleţe care încercau vigilenţa soldaţilor români, al căror moral era zdruncinat de masivele pierderi de teritoriu ale ţării.

“Onoarea şi mândria vieţii noastre”

Emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940, este scrisoarea pe care Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, o adresează lui Ioan Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul dorea să refacă adevărul trecutului, pe baza mărturiilor celor care au făcut istoria.

Iată câteva dintre acele emoţionante rânduri – “pentru noi, acţiunea noastră din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit.

Singura recunoaştere a meritelor noastre – şi cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care vădit mişcat – îţi aminteşti? – ne-a spus “bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie”, apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale.

În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Dar nici nu trebuie să avem asemenea ambiţii. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect.
Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte.
Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate.

Învinşii n-o scriu, ei doar o ţin minte, aşa cum ştiu ei că a fost, iar dacă uneori o scriu, atunci trebuie să ţină seama ca scriptura lor să nu supere pe cei tari”.

Azi, pe cine ar mai putea supăra, când eroii de la Putna deja nu mai sunt printre noi ?…

 

Surse:

- www.historia.ro – paulgoma.free.fr – www.presamil.ro – www.procesulcomunismului.com – www.romanialibera.ro – www.worldwar2.ro – www.zf.ro/ – Revista Mănăstirii Putna – http://www.resboiu.ro -