TURCIA si iar TURCIA
Lovitură în NATO, după Summitul unității de la Varșovia
Evoluțiile obscure privind situația din Turcia
În iulie 2013, Washingtonul a avut nevoie de trei săptămâni pentru a spune că habar nu are cum să caracterizeze răsturnarea de către armată a regimului democratic ales din Egipt. A fost greu atunci pentru comentatorii apropiați Washingtonului să o dea din colț în colț și a revenit unor diplomați americani sarcina să decreteze în cele din urmă că nu a fost o lovitură de stat, atât timp cât populația a ieșit în număr mare în stradă împotriva regimului. Iar regimul generalului Abdel Fatah el-Sisi a rămas până azi la putere, cu rezultate aproape catastrofale pentru țară.
În iulie 2016, Washingtonul este însă limpede chiar după primele ore: SUA sprijină guvernul democratic ales al Turciei, membră NATO, în fața unei tentative de lovitură de stat a armatei. Iar armata turcă are relații apropiate cu SUA și este puțin probabilă o frondă în cadrul NATO din partea generalilor.
Însă în spatele acestei declarații tranșante a SUA stau o mulțime de evoluții obscure, toate întâmplate în decurs de doar câteva săptămâni și care nu pot decât să demonstreze că președintele Recep Tayyip Erdogan a intrat într-un joc prea complicat pentru el. A încercat, în ultimă instanță, să reia relațiile cu Rusia și Israelul și să adopte o poziție cooperantă cu SUA în speranța că își va salva scaunul. A făcut-o însă prea târziu. Nesusținută de SUA, lovitura armatei se va stinge, însă regimul Erdogan se va schimba profund: ambițiile modificării constituției prin intermediul unui guvern marionetă se vor restrânge, adversitatea față de regimul Assad de asemenea, la fel și agresivitatea din declarațiile la adresa SUA și a Rusiei, pretenţiile de ridicare a vizelor UE se vor limita, la fel și poziția ce merge până la șantaj la adresa Europei când vine vorba de imigranții sirieni. Vor continua însă acțiunile împotriva militanților kurzi, de data aceasta coordonate cu Rusia, SUA și chiar cu regimul Assad. Dacă va supraviețui, noul regim Erdogan, salvat de SUA, va fi un pitic politic în comparație cu ambițiile de până mai ieri.
La o săptămână după Summitul NATO de la Varșovia şi chiar în ziua discuțiilor Kerry-Lavrov de la Moscova, armata Turciei, a doua armată ca număr de militari din NATO, a dorit să-l îndepărteze pe Erdogan. Un eveniment deloc de neprevăzut, pentru presa americană cel puțin.
The Wall Street Journal scria într-un articol publicat pe 16 mai 2016: ”La finalul lunii martie au apărut speculații depre o lovitură de stat, când presa turcă a relatat că administrația Obama vrea să-l îndepărteze pe Erdogan. Zvonurile au dus la un schimb tensionat de replici la Departamentul de Stat, unde un reporter turc l-a întrebat pe purtătorul de cuvânt John Kirby dacă SUA întreprind demersuri pentru a-l da jos pe Erdogan. ”Încercăm să dăm jos guvernul Turciei? Asta e întrebarea? Este o speculație atât de ridicolă încât nu merită onorată cu un răspuns”, a spus atunci Kirby.
The Wall Street Journal spune însă că răspunsul acesta nu a liniștit deloc apele și că aliații președintelui Recep Tayyip Erdogan s-au întrebat dacă SUA au un plan pentru răsturnarea regimului, ”spun persoane apropiate acestei chestiuni”, scrie ziarul american.
La două zile, pe 31 martie 2016, Erdogan se afla în vizită la Washington, iar atunci armata turcă a găsit cu cale să comunice oficial că ”nu poate fi vorba despre vreo acțiune ilegală în afara structurii de comandă sau care să compromită structura de comandă”. Mulți au interpretat comunicatul drept un semnal că generalii turci vor să evite să fie văzuţi ca o nouă generație de complotişti împotriva guvernului civil (după puciurile din 1960, 1971, 1980, 1997)– o acuzație care a trimis la închisoare sute de ofițeri în timpul regimului Erdogan.
Atunci de ce această lovitură de stat de la Ankara? De ce o lovitură de stat împotriva unui președinte care tocmai ce își ceruse scuze în mod oficial în fața Rusiei pentru incidentul militar din 2015, împotriva unui președinte care își ceruse aceleași scuze oficiale în fața Israelului pentru incidentul ”Mavi Marmara” din 2009 și care lăsa impresia că revine la cooperare cu puterile majore din regiune?
Acțiunile armatei împotriva regimului Erdogan au început imediat după încheierea vizitei secretarului de Stat John Kerry la Moscova, în seara de 15 iulie 2016, o vizită în care a fost discutată oferta americană pentru cooperare militara a Rusia-SUA în Siria, o cooperare împotriva organizației Stat Islamic și a filialei al-Qaeda din Siria (Frontul al-Nusra), nu împotriva regimului Assad. Or, președintele Erdogan a considerat mereu că Assad este principalul inamic al Turciei.
O altă informație importantă oferită de gulfnews.com: ”în cursul acestei veri”, coordonatorul serviciilor secrete siriene, generalul Ali Mameluk, a fost la Berlin. La fel, directorul general al securității siriene, generalul Mohammed Dib Zaitun, a fost la Roma, iar Alberto Maneniti, directorul serviciului italian de spionaj, a fost în vizită în Siria pe 12 iulie. Presa pro-siriană mai scrie că un ofițer sirian se află deja în Europa cu misiunea de a coordona lupta împotriva jihadiștilor din Siria. Toate aceste acţiuni contravin sancțiunilor impuse de Vest regimului Assad. Toate aceste acțiuni contravin scopului principal al regimului Erdogan – îndepărtarea lui Assad și securizarea granițelor Turciei împotriva kurzilor prin crearea unei zone sigure în interiorul teritoriului sirian. Iar toate aceste acțiuni au avut loc recent, cu câteva săptămâni înaintea loviturii de stat din Turcia.
Coincidență sau nu, lovitura dată regimului Erdogan este întărită de o altă știre chiar de pe 15 iulie: Departamentul de Stat al SUA publică pe site-ul oficial că trupele Coaliţiei Arabe Siriene se îndreaptă spre centrul localității Manbij din regiunea Alep, ajutate de forțele coaliției anti-Stat Islamic susținute de SUA (și care ar urma să coopereze cu Rusia, potrivit ofertei Washingtonului). Forțele care îi atacă chiar în momentul loviturii de stat din Turcia pe jihadiștii din Manbij sunt dominate de milițiile kurde YPG (Unitățile Populare de Protecție), desemnate drept organizații teroriste de regimul Erdogan. Iar Manbij are o miză mare pentru politica lui Erdogan, pe de o parte, și a kurzilor și chiar a SUA, pe de altă parte. Erdogan a dorit să facă din Manbij o zonă sigură, în afara controlului kurzilor. Și nu era vorba doar de Manbij, ci Erdogan nu își dorea ca la graniţa turco-siriană să apară embrionul unui stat kurd. Erdogan a lucrat la acest plan al său împreună cu generaul american John Allen (numit ”călugărul războinic” de presa americană), fost şef al trupelor americane din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Centrală. Însă Turcia și SUA nu s-au înțeles. ”Am vorbit mult despre crearea unei zone sigure. Și acum anumite state care nu au susținut ideea încep să o sprijine. Întreb Statele Unite: nu ați aprobat o zonă de interdicție aeriană și acum rușii bombardează Siria și acolo mor mii de oameni, dar se pare că suntem o coaliție și trebuie să acționăm împreună? Deci ce s-a întâmplat?”, a spus Erdogan în februarie anul acesta.
Da, Erdogan nu a reușit să convinga SUA că Turcia trebuie să ocupe o parte a teritoriului sirian pentru ca acesta să nu devină un stat kurd in nuce. Mai grav este că Erdogan nu a reușit nici să convingă armata turcă să intre în Siria pentru a ocupa teritoriile susceptibile de a intra în mâna kurzilor. The Wall Street Journal observa în mai 2016: ”Generalii turci temporizează inițiativa lui Erdogan de a trimite trupe în Siria, într-o campanie controversată împotriva insurgenţilor kurzi și armata încearcă să protejeze relațiile Turciei cu aliații occidentali, care îl privesc pe președinte cu suspiciune. E greu să ceară armatei să meargă în Siria, spun apropiați ai președintelui. Dacă armata ar acționa fără sprijinul aliaților occidentali, generalilor le este teamă că soldații ar putea fi bombardați de forțele ruse și ar putea fi condamnați pe plan internațional”.
Erdogan nu a vrut să țină cont de aceste avertismente și a plusat. L-a înlocuit pe premierul Ahmet Davutoglu, un diplomat foarte bun, cu docilul Binali Yildirim, iar aproape simultan majoritatea parlamentară pro-Erdogan a votat o lege prin care a fost ridicată imunitatea majorității deputaților partidelor pro-kurde. O mișcare greșită se pare, dacă e să-l ascultăm pe generalul John Allen (între timp retras din postul de coordonator anti-Stat Islamic): ”Puteam lucra cu premierul Davutoglu. Succesorul lui poate fi cu totul altfel”.
În cele din urmă, un ultim semnal din presa occidentală cum că regimul Erdogan e pe sfârșite vine din Newsweek, care scrie că ”structurile profunde ale statului turc” încearcă să întindă o mână regimului Assad, cu care Ankara a rupt legăturile diplomatice încă din 2011. De data aceasta este vorba despre mâna Rusiei, a Chinei și a Iranului. Newsweek scrie că Partidul Patriei (o grupare ce include mai mulți generali în retragere și politicieni socialişti) a avut întâlniri cu membri ai guvernelor din Rusia, China, Iran şi Siria în cursul ultimului an. Liderii mișcării sunt Dogu Perincek, un socialist, și generalul Ismail Hakki Pekin (fost șef al serviciilor de informații ale Armatei Turciei), un cuplu aparent bizar care s-a solidificat în detenție – ambii au fost condamnaţi în procesul Ergenekon din 2011, tot după o tentaivă de puci. Cei doi au fost la Damasc și s-au întâlnit în acest an cu generalul sirian Ali Mameluk (da, cel care a fost recent la Berlin) și cu ministrul sirian de Externe. Tema principală a întâlnirilor, spune Pekin: ”cum să pregătim terenul pentru ca Turcia şi Siria să reia relațiile diplomatice și cooperarea politică”. Potrivit generalului turc, aspectele discuțiilor sale cu șeful securitatii siriene au ajuns la cunoștința lui Bashar al-Assad.
Armata turcă are un interes comun cu regimul Erdogan – combaterea insurgenței kurde. De aceea liderii mișcării Partidul Patriei au propus un târg regimului Assad – sprijinul nesperat al Turciei contra combaterii milițiilor kurde din Siria, cu alte cuvinte asigurarea că nu va lua naștere un stat kurd la frontierele Turciei, cu extindere până în Kurdistanul irakian. Soluția generalilor în retragere este următoarea, potrivit lui Pekin: ”Turcia trebuie să înfrângă PKK. Iar pentru a reduce sprijinul extern pentru PKK, Turcia trebuie să colaboreze cu Rusia, Irak, Iran și Siria”. Iar Pekin, fostul şef al serviciilor de informații ale armatei turce, susține că a încercat această propiere de Rusia – a prezentat la Moscova un grup de afaceriști turci în fața lui Alexandr Dughin, filozoful curentului eurasianist, în încercarea de a reveni la legăturile economice dintre cele două țări.
În această întreagă încrengătură de deplasări ale șefilor și foștilor sefi ai serviciilor siriene, turce, italiene, vizite ale secretarului de Stat Kerry la Moscova, întâlniri dintre liderii politici și militari americani și turci la Summitul NATO de la Varșovia, singurele lucruri limpezi rămân următoarele: pentru Turcia integritatea teritorială a Siriei va fi de acum încolo mai importantă decât îndepărtarea regimului Assad și că Washingtonul și-a anunțat poziția față de tentativa de lovitură de stat a armatei turce – președintele Barack Obama a spus: ”SUA sprijină guvernul ales democratic al Turciei”. ”Președintele și Secretarul de Stat au concluzionat că toate taberele din Turcia trebuie să sprijine guvernul ales democratic, să dovedească reținere și să evite violența și vărsarea de sânge”. Este o declarație ce contrastează puternic cu bâlbele Casei Albe după lovitra de stat militară din Egipt din 2013, atunci când echipa preşedintelui Obama a avut nevoie de circa trei săptămâni pentru a spune doar atât: ”legea nu ne cere să facem o afirmație formală cum că a avut loc sau nu o lovitură de stat și nu este în interesul nostru național să facem o asemenea afirmație”. În cazul Turciei, aliat al SUA în NATO, este în interesul național al SUA să fie tranşante, iar poziția Casei Albe nu poate să indice decât că unii generali turci s-au grăbit.
Călin Marchievici
Publicat de www.cotidianul.ro / 16 iulie 2016
……………………………………………………
Reacții la prima vedere
Turcia, generator de crize din ce în ce mai grave
Tineri islamişti turci bătându-i cu furie, umilindu-i pe militarii unei armate NATO
O imagine face cât o mie de cuvinte? Nu, mult mai mult! Mă uitam la o fotografie din Turcia şi nu-mi venea să cred. Nu vi-o descriu într-o mie de cuvinte, ci pe scurt. În această fotografie un grup de tineri islamişti turci îi băteau cu cureaua pe militarii unei armate NATO care au avut naivitatea de a-şi lua în serios rolul de garanți ai laicităţii şi democraţiei statului. Îi rog pe Victor Ponta, pe tinerii cocalari şi pe analiştii sfertodocţi să se oprească puţin din înjurături, o să le explic imediat.
Turcia nu înseamnă un concediu convenabil la mare ori o operație la picioare, este mult mai mult. Nu ştiu câţi au observat, dacă i-a interesat subiectul, care au fost ”forţele populare” care au invadat oraşele şi au ”dejucat” lovitura de stat. Dar să o luăm cu începutul…
Erdogan, un lider populist, a reuşit să-i păcălească pe toţi. Nu la turci mă refeream, ci la americani şi europeni. Americanii au văzut în el un aliat într-o zonă strategică delicată. Aşa că au zis că împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură. Îşi asigura un”portavion” în coasta Iranului, Siriei şi Irak-ului şi, în acelaşi timp, şi o piaţă uriaşă pentru industria proprie de armament. Europenii au investit masiv, încântaţi de mâna de lucru ieftină şi serioasă. Poate mai bine investeau în ţările mai sărace din UE. Însă lăcomia este întotdeauna scuzabilă pentru marile puteri economice. Aşadar Turcia a ajuns a doua armată din NATO şi o ţară mai prosperă decât multe state UE, printre care şi noi.
Pe lumea asta totul vine cu un preţ. Preţ pe care acum atât americanii, cât şi europenii îl vor plăti cu vârf şi îndesat. Erdogan s-a întărit, atât instituțional cât şi din punct de vedere al susţinerii majorităţii conservatoare a populaţiei. Adevărul este că atunci când le merge bine oamenii îşi apreciază conducătorii. În acest timp, în Turcia, democraţia laică a început uşor, uşor să fie călcată în picioare. Cu interesele pe masă, americanii şi europenii s-au făcut că nu observă, sperând că toate măgăriile se vor opri la un moment dat.
Ei bine, nu numai că nu s-au oprit, dar lucrurile au luat o turnură periculoasă atunci când Erdogan a început, ca orice dictator în exercițiul funcțiunii, să-şi piardă uzul raţiunii şi să acţioneze iresponsabil. Şantajul cu refugiaţii asupra întregii UE, dar şi încercarea de atragere a NATO într-un conflict cu Rusia cu ocazia doborârii discreționare unui avion de luptă rusesc şi a asasinării unuia dintre piloţi, sunt numai două exemple mai cunoscute. Tot la fel de cunoscute sunt încălcările drepturilor fundamentale ale omului şi a libertăţii de exprimare.
Nu voi vorbi despre însărcinarea istorică a armatei turceşti pentru apărarea democrației şi laicităţii statului. Cine nu a auzit de ea să caute pe ”goagăl”. Acum, când militarii au eşuat, ONU, UE, USA şi alte puteri spun că susţin autorităţile alese ”democratic” în Turcia. Nu pot să nu remarc că şi Hitler a fost ales democratic în Germania anilor 30. Totuşi este poziţia corectă, după greşelile pe care occidentalii le-au făcut în Libia, Irak, Egipt, etc. Destabilizarea Turciei ar fi o greșeală fatală pentru toţi. Acest lucru este cunoscut foarte bine şi de Erdogan care va profita la maximum, îşi va pulveriza toţi opozanţii democratici şi va continua cu islamizarea statului. Deocamdată nu se ştie ce se va întâmpla cu militarii americani sechestraţi în baza de la Incirlic, împreună cu toată tehnica lor de luptă. Probabil că nu va fi ca în Iranul revoluţiei islamice şi lucrurile se vor normaliza.
Dar să revin la fotografia cu care am început. Urmărind toată noaptea desfăşurarea evenimentelor, nu am putut să nu remarc că aceia care au răspuns apelului de a ieşi în stradă pentru apărarea regimului Erdogan erau bărbaţi de vârstă militară, organizaţi în grupe conduse de către un lider religios şi de către un agent al serviciilor secrete dotat cu tehnică specială de comunicaţii. Aceste trupe de asalt păreau că sunt bine pregătite militar şi disciplinate. Am văzut pe unii dintre ei demontând un tanc, folosind la acesta o trusă de scule din portbagajul unei maşini, şi scoţând din el cu forța, pe militarii ce-l operau. Este de remarcat și faptul că aceste trupe civile de asalt au fost mobilizate prin chemarea lansată de muezinii geamiilor de care aparţineau.
Erdogan beneficiază de o ”armată” de tineri islamişti, bine motivaţi religios, de servicii secrete loiale, dar şi de o poliţie aservită total. Mai greu este cu armata. Aici este buba. Turcia şi întreaga zonă se bazează pe acea armată. Nu ştiu ce au simţit comandanţii, dar şi simplii soldaţi, când şi-au văzut onoarea militară terfelită, atât de cele mai importante autorităţi ale statului, dar mai ales de tinerii islamişti care îi băteau cu cureaua şi îi tratau în moduri cât mai umilitoare pe militarii puternicei armate NATO. Şi nu ştiu dacă acești tineri înarmaţi cu telefoane mobile de ultimă generaţie şi propriile curele de la pantaloni ar fi în stare să-şi apere ţara şi cum, în cazul unei ameninţări, în locul militarilor profesionişti.
Poate a fost o înscenare a lui Erdogan sau poate a fost o reală lovitură de stat. Turcia este însă un generator de crize din ce în ce mai grave şi nu ştiu cât Occidentul se va mai preface că nu observă acest lucru. Iar președintele dictator ales în mod democratic le transmite tuturor un mesaj de forţă: după pui de Erdogan, să nu dai cu bolovan! Comportamentul exportatorului de refugiaţi sirieni, moschei şi Islam într-o Europă din ce în ce mai slăbită, ar trebui să fie un semnal de alarmă. Multiculturalismul este în mod evident un eşec lamentabil, Franţa e în genunchi, urmează restul. În secolul XXI, Europa va rămâne Creştină sau nu va mai fi deloc.
Simona Popescu
Publicat de www.cotidianul.ro / 17.07.2016
…………………………………………………………..
Ciudata lovitură de stat din Turcia
„Trebuia să moară oameni” - vă amintiţi nefericita expresie a lui Iohannis după „Revoluţia Colectiv”? Cam aşa mi se pare mie că ar putea să spună şi Erdogan după „lovitura de stat” din noaptea trecută din Turcia! 194 de morţi în acest simulacru de lovitură de stat, faţă de 42 de morţi în ultimul atentat cu bombă.
De ce spun că această lovitură de stat este „ciudată”? Poate fi surprinzătoare această expresie pentru cei care s-au uitat la televiziunile noastre de ştiri, unde s-au perindat atîţia politicieni şi „experţi militari” care, din primele momente, s-au grăbit să-i cînte prohodul preşedintelui Turciei, amintind de toate derapajele democratice de care a fost acuzat pînă acum şi care l-au făcut extrem de nepopular în rîndul populaţiei!
Priveam la televizor evenimentele din Turcia şi, în ciuda tancurilor de pe străzi, îi spuneam unui prieten la telefon că mi se pare că această lovitură de stat pare o făcătură a lui Erdogan, care, pînă dimineaţa, îl va face mai popular şi mai puternic!
Ce m-a făcut să cred că, în realitate, ceea ce vedeam la televizor nu a fost decît un joc tragic real (la fel ca în celebrul film „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”) au fost cîteva elemente obligatorii care lipseau din evenimentele din Turcia. Iată cîteva:
- O lovitură de stat vine totdeauna pe un suport popular. Puciştii speculează acest lucru şi nu declanşează o lovitură de stat decît atunci cînd sînt siguri că au susţinerea populaţiei, în aşa fel încît presiunea asupra Puterii să pară ca fiind un lucru dorit de toată lumea. În Turcia, deşi Erdogan era extrem de nepopular, populaţia a ieşit în stradă să-l apere!
- Primul lucru urmărit de pucişti este arestarea liderilor de la Putere, în principal a preşedintelui şi a prim-ministrului. În Turcia nu s-a întîmplat acest lucru: Erdogan era în concediu şi intra în direct la o televiziune privată, iar premierul dădea declaraţii la toate posturile TV care-l solicitau.
- Interviurile lui Erdogan s-au făcut pe un telefon mobil, deşi o televiziune putea prelua imaginile în regia de emisie pentru a fi difuzate pe întregul ecran! Asta arăta intenţia de a spori misterul intervenţiei lui Erdogan, un fel de clandestinitate în care s-ar afla preşedintele Turciei. Pentru mine, a fost clar atunci că se urmărea un anumit efect asupra populaţiei!
- În orice lovitură de stat există lideri care anunţă intenţiile celor care vor să preia Puterea! În Turcia, aceştia nu au apărut şi nu au transmis nici un mesaj, ca şi cînd nu ar fi existat! Chiar în cazul unui puci militar, cineva apare la TV şi anunţă că după ce va fi înlăturat regimul de la Putere, vor fi organizate alegeri democratice într-un anumit interval de timp rezonabil, în aşa fel încît statele lumii să înţeleagă că ţara rămîne pe o traiectorie democratică. Aceste elemente au lipsit cu desăvîrşire în timpul „loviturii de stat” din Turcia, ca şi cum, pur şi simplu, armata a ieşit pe stradă doar pentru o demonstraţie de forţă, fără obiective politice.
- Armata a anunţat că a ocupat Parlamentul, dar acolo, în miezul nopţii, nu era nimeni!
- Turcia a trecut acum cîteva săptămîni printr-un atentat în aeroportul Ataturk şi am văzut populaţia disperată, alergînd de mama focului în faţa unor explozii provocate de 3 terorişti. Acum, aceeaşi populaţie a ieşit în faţa tancurilor, cu mîinile goale!
- În octombrie anul trecut, în urma unui dublu atentat, Opoziţia din Turcia a scos în stradă peste 10.000 de oameni care au scandat „Erdogan ucigaș”! Acum, după un atentat, în timpul acestei „lovituri de stat”, Opoziţia din Turcia nici nu şi-a făcut apariţia, deşi, în mod logic, trebuia să apară ca adversar al regimului Erdogan, dispusă să preia Puterea.
- Pe acest fond, apelul lui Erdogan către populaţie de a ieşi în stradă pentru a se opune Armatei este ciudat, ilogic şi nepotrivit, căci ostilitatea populaţiei faţă de el ar fi trebuit să ducă la sprijinul armatei şi al loviturii de stat! Or, ce am văzut noi la TV era ca şi cum Erdogan s-ar fi bucurat de o mare popularitate!
Toate acestea şi multe altele m-au făcut să cred din primele ore că Erdogan nu a fost străin de „lovitura de stat” organizată împotriva sa, ba, din contră, cred că a urmărit-o cu atenţie, ca şi cum el însuşi ar fi fost în spatele acesteia!
Cineva ar putea să creadă că am luat-o razna şi mi-ar pune întrebarea ce ar cîştiga Erdogan dintr-un asemenea joc care a făcut 194 de morţi. O întrebare legitimă la care se cuvine să răspundem:
- În primul rînd, Erdogan a ieşit din această „lovitură de stat” mult mai întărit, putînd să invoce susţinerea populară, aşa cum a făcut la noi Ion Iliescu în timpul Revoluţiei din 1989.
- Erdogan va putea acum să arate cu degetul împotriva vinovaţilor pentru cei 194 de morţi. În mod cert, vinovaţi vor fi făcuţi tocmai adversarii lui Erdogan, cei care i-au cam slăbit puterea în aceşti ani! Acum va scăpa de ei.
- În sprijinul lui Erdogan s-au pronunţat aproape toţi marii lideri europeni, precum şi cei din America, lucru greu de imaginat dacă „lovitura de stat” ar fi fost reală sau nu ar fi avut loc.
- Erdogan, care era văzut pînă ieri ca un lider autoritar care încălca drepturile oamenilor, al libertăţii de expresie, este acum văzut ca un „emanat” (vă amintiţi expresia?) al loviturii de stat, omul care a salvat Turcia de haos.
Una peste alta, „lovitura de stat” din Turcia îmi pare a fi un aranjament politic cu consecinţe tragice, un fel de „Colectiv invers”, în care „era nevoie să moară oameni” pentru ca Erdogan să devină liderul maxim într-un moment cînd părea că devine unul cu o minimă putere! Nu ştiu ce mă face să cred că această „lovitură de stat” va intra în cărţile de istorie sub altă denumire!
P.S. Un singur om a avut rezerve faţă de lovitura de stat din Turcia: Constantin Degeratu, fostul şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, care, la TVR, în timpul evenimentelor, a atras atenţia că ar trebui să avem răbdare înainte de a ne pronunţa dacă în Turcia a fost sau nu o adevărată lovitură de stat. A fost însă acoperit de politicienii şi „experţii militari” care s-au băgat în seamă. Între aceştia a fost chiar „expertul militar” Adela Popescu, nimeni alta decît fosta secretară a lui Gabriel Oprea, decorată de doi preşedinţi, inclusiv Iohannis, care este şi pe lista plagiatorilor Academiei Naţionale de Informaţii, în teza de doctorat efectuată, evident, sub conducerea lui Gabriel Oprea!
Ion Spânu
Publicat de www.cotidianul.ro / 16.07.2016
Lovitură în NATO, după Summitul unității de la Varșovia
Evoluțiile obscure privind situația din Turcia
În iulie 2013, Washingtonul a avut nevoie de trei săptămâni pentru a spune că habar nu are cum să caracterizeze răsturnarea de către armată a regimului democratic ales din Egipt. A fost greu atunci pentru comentatorii apropiați Washingtonului să o dea din colț în colț și a revenit unor diplomați americani sarcina să decreteze în cele din urmă că nu a fost o lovitură de stat, atât timp cât populația a ieșit în număr mare în stradă împotriva regimului. Iar regimul generalului Abdel Fatah el-Sisi a rămas până azi la putere, cu rezultate aproape catastrofale pentru țară.
În iulie 2016, Washingtonul este însă limpede chiar după primele ore: SUA sprijină guvernul democratic ales al Turciei, membră NATO, în fața unei tentative de lovitură de stat a armatei. Iar armata turcă are relații apropiate cu SUA și este puțin probabilă o frondă în cadrul NATO din partea generalilor.
Însă în spatele acestei declarații tranșante a SUA stau o mulțime de evoluții obscure, toate întâmplate în decurs de doar câteva săptămâni și care nu pot decât să demonstreze că președintele Recep Tayyip Erdogan a intrat într-un joc prea complicat pentru el. A încercat, în ultimă instanță, să reia relațiile cu Rusia și Israelul și să adopte o poziție cooperantă cu SUA în speranța că își va salva scaunul. A făcut-o însă prea târziu. Nesusținută de SUA, lovitura armatei se va stinge, însă regimul Erdogan se va schimba profund: ambițiile modificării constituției prin intermediul unui guvern marionetă se vor restrânge, adversitatea față de regimul Assad de asemenea, la fel și agresivitatea din declarațiile la adresa SUA și a Rusiei, pretenţiile de ridicare a vizelor UE se vor limita, la fel și poziția ce merge până la șantaj la adresa Europei când vine vorba de imigranții sirieni. Vor continua însă acțiunile împotriva militanților kurzi, de data aceasta coordonate cu Rusia, SUA și chiar cu regimul Assad. Dacă va supraviețui, noul regim Erdogan, salvat de SUA, va fi un pitic politic în comparație cu ambițiile de până mai ieri.
La o săptămână după Summitul NATO de la Varșovia şi chiar în ziua discuțiilor Kerry-Lavrov de la Moscova, armata Turciei, a doua armată ca număr de militari din NATO, a dorit să-l îndepărteze pe Erdogan. Un eveniment deloc de neprevăzut, pentru presa americană cel puțin.
The Wall Street Journal scria într-un articol publicat pe 16 mai 2016: ”La finalul lunii martie au apărut speculații depre o lovitură de stat, când presa turcă a relatat că administrația Obama vrea să-l îndepărteze pe Erdogan. Zvonurile au dus la un schimb tensionat de replici la Departamentul de Stat, unde un reporter turc l-a întrebat pe purtătorul de cuvânt John Kirby dacă SUA întreprind demersuri pentru a-l da jos pe Erdogan. ”Încercăm să dăm jos guvernul Turciei? Asta e întrebarea? Este o speculație atât de ridicolă încât nu merită onorată cu un răspuns”, a spus atunci Kirby.
The Wall Street Journal spune însă că răspunsul acesta nu a liniștit deloc apele și că aliații președintelui Recep Tayyip Erdogan s-au întrebat dacă SUA au un plan pentru răsturnarea regimului, ”spun persoane apropiate acestei chestiuni”, scrie ziarul american.
La două zile, pe 31 martie 2016, Erdogan se afla în vizită la Washington, iar atunci armata turcă a găsit cu cale să comunice oficial că ”nu poate fi vorba despre vreo acțiune ilegală în afara structurii de comandă sau care să compromită structura de comandă”. Mulți au interpretat comunicatul drept un semnal că generalii turci vor să evite să fie văzuţi ca o nouă generație de complotişti împotriva guvernului civil (după puciurile din 1960, 1971, 1980, 1997)– o acuzație care a trimis la închisoare sute de ofițeri în timpul regimului Erdogan.
Atunci de ce această lovitură de stat de la Ankara? De ce o lovitură de stat împotriva unui președinte care tocmai ce își ceruse scuze în mod oficial în fața Rusiei pentru incidentul militar din 2015, împotriva unui președinte care își ceruse aceleași scuze oficiale în fața Israelului pentru incidentul ”Mavi Marmara” din 2009 și care lăsa impresia că revine la cooperare cu puterile majore din regiune?
Acțiunile armatei împotriva regimului Erdogan au început imediat după încheierea vizitei secretarului de Stat John Kerry la Moscova, în seara de 15 iulie 2016, o vizită în care a fost discutată oferta americană pentru cooperare militara a Rusia-SUA în Siria, o cooperare împotriva organizației Stat Islamic și a filialei al-Qaeda din Siria (Frontul al-Nusra), nu împotriva regimului Assad. Or, președintele Erdogan a considerat mereu că Assad este principalul inamic al Turciei.
O altă informație importantă oferită de gulfnews.com: ”în cursul acestei veri”, coordonatorul serviciilor secrete siriene, generalul Ali Mameluk, a fost la Berlin. La fel, directorul general al securității siriene, generalul Mohammed Dib Zaitun, a fost la Roma, iar Alberto Maneniti, directorul serviciului italian de spionaj, a fost în vizită în Siria pe 12 iulie. Presa pro-siriană mai scrie că un ofițer sirian se află deja în Europa cu misiunea de a coordona lupta împotriva jihadiștilor din Siria. Toate aceste acţiuni contravin sancțiunilor impuse de Vest regimului Assad. Toate aceste acțiuni contravin scopului principal al regimului Erdogan – îndepărtarea lui Assad și securizarea granițelor Turciei împotriva kurzilor prin crearea unei zone sigure în interiorul teritoriului sirian. Iar toate aceste acțiuni au avut loc recent, cu câteva săptămâni înaintea loviturii de stat din Turcia.
Coincidență sau nu, lovitura dată regimului Erdogan este întărită de o altă știre chiar de pe 15 iulie: Departamentul de Stat al SUA publică pe site-ul oficial că trupele Coaliţiei Arabe Siriene se îndreaptă spre centrul localității Manbij din regiunea Alep, ajutate de forțele coaliției anti-Stat Islamic susținute de SUA (și care ar urma să coopereze cu Rusia, potrivit ofertei Washingtonului). Forțele care îi atacă chiar în momentul loviturii de stat din Turcia pe jihadiștii din Manbij sunt dominate de milițiile kurde YPG (Unitățile Populare de Protecție), desemnate drept organizații teroriste de regimul Erdogan. Iar Manbij are o miză mare pentru politica lui Erdogan, pe de o parte, și a kurzilor și chiar a SUA, pe de altă parte. Erdogan a dorit să facă din Manbij o zonă sigură, în afara controlului kurzilor. Și nu era vorba doar de Manbij, ci Erdogan nu își dorea ca la graniţa turco-siriană să apară embrionul unui stat kurd. Erdogan a lucrat la acest plan al său împreună cu generaul american John Allen (numit ”călugărul războinic” de presa americană), fost şef al trupelor americane din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Centrală. Însă Turcia și SUA nu s-au înțeles. ”Am vorbit mult despre crearea unei zone sigure. Și acum anumite state care nu au susținut ideea încep să o sprijine. Întreb Statele Unite: nu ați aprobat o zonă de interdicție aeriană și acum rușii bombardează Siria și acolo mor mii de oameni, dar se pare că suntem o coaliție și trebuie să acționăm împreună? Deci ce s-a întâmplat?”, a spus Erdogan în februarie anul acesta.
Da, Erdogan nu a reușit să convinga SUA că Turcia trebuie să ocupe o parte a teritoriului sirian pentru ca acesta să nu devină un stat kurd in nuce. Mai grav este că Erdogan nu a reușit nici să convingă armata turcă să intre în Siria pentru a ocupa teritoriile susceptibile de a intra în mâna kurzilor. The Wall Street Journal observa în mai 2016: ”Generalii turci temporizează inițiativa lui Erdogan de a trimite trupe în Siria, într-o campanie controversată împotriva insurgenţilor kurzi și armata încearcă să protejeze relațiile Turciei cu aliații occidentali, care îl privesc pe președinte cu suspiciune. E greu să ceară armatei să meargă în Siria, spun apropiați ai președintelui. Dacă armata ar acționa fără sprijinul aliaților occidentali, generalilor le este teamă că soldații ar putea fi bombardați de forțele ruse și ar putea fi condamnați pe plan internațional”.
Erdogan nu a vrut să țină cont de aceste avertismente și a plusat. L-a înlocuit pe premierul Ahmet Davutoglu, un diplomat foarte bun, cu docilul Binali Yildirim, iar aproape simultan majoritatea parlamentară pro-Erdogan a votat o lege prin care a fost ridicată imunitatea majorității deputaților partidelor pro-kurde. O mișcare greșită se pare, dacă e să-l ascultăm pe generalul John Allen (între timp retras din postul de coordonator anti-Stat Islamic): ”Puteam lucra cu premierul Davutoglu. Succesorul lui poate fi cu totul altfel”.
În cele din urmă, un ultim semnal din presa occidentală cum că regimul Erdogan e pe sfârșite vine din Newsweek, care scrie că ”structurile profunde ale statului turc” încearcă să întindă o mână regimului Assad, cu care Ankara a rupt legăturile diplomatice încă din 2011. De data aceasta este vorba despre mâna Rusiei, a Chinei și a Iranului. Newsweek scrie că Partidul Patriei (o grupare ce include mai mulți generali în retragere și politicieni socialişti) a avut întâlniri cu membri ai guvernelor din Rusia, China, Iran şi Siria în cursul ultimului an. Liderii mișcării sunt Dogu Perincek, un socialist, și generalul Ismail Hakki Pekin (fost șef al serviciilor de informații ale Armatei Turciei), un cuplu aparent bizar care s-a solidificat în detenție – ambii au fost condamnaţi în procesul Ergenekon din 2011, tot după o tentaivă de puci. Cei doi au fost la Damasc și s-au întâlnit în acest an cu generalul sirian Ali Mameluk (da, cel care a fost recent la Berlin) și cu ministrul sirian de Externe. Tema principală a întâlnirilor, spune Pekin: ”cum să pregătim terenul pentru ca Turcia şi Siria să reia relațiile diplomatice și cooperarea politică”. Potrivit generalului turc, aspectele discuțiilor sale cu șeful securitatii siriene au ajuns la cunoștința lui Bashar al-Assad.
Armata turcă are un interes comun cu regimul Erdogan – combaterea insurgenței kurde. De aceea liderii mișcării Partidul Patriei au propus un târg regimului Assad – sprijinul nesperat al Turciei contra combaterii milițiilor kurde din Siria, cu alte cuvinte asigurarea că nu va lua naștere un stat kurd la frontierele Turciei, cu extindere până în Kurdistanul irakian. Soluția generalilor în retragere este următoarea, potrivit lui Pekin: ”Turcia trebuie să înfrângă PKK. Iar pentru a reduce sprijinul extern pentru PKK, Turcia trebuie să colaboreze cu Rusia, Irak, Iran și Siria”. Iar Pekin, fostul şef al serviciilor de informații ale armatei turce, susține că a încercat această propiere de Rusia – a prezentat la Moscova un grup de afaceriști turci în fața lui Alexandr Dughin, filozoful curentului eurasianist, în încercarea de a reveni la legăturile economice dintre cele două țări.
În această întreagă încrengătură de deplasări ale șefilor și foștilor sefi ai serviciilor siriene, turce, italiene, vizite ale secretarului de Stat Kerry la Moscova, întâlniri dintre liderii politici și militari americani și turci la Summitul NATO de la Varșovia, singurele lucruri limpezi rămân următoarele: pentru Turcia integritatea teritorială a Siriei va fi de acum încolo mai importantă decât îndepărtarea regimului Assad și că Washingtonul și-a anunțat poziția față de tentativa de lovitură de stat a armatei turce – președintele Barack Obama a spus: ”SUA sprijină guvernul ales democratic al Turciei”. ”Președintele și Secretarul de Stat au concluzionat că toate taberele din Turcia trebuie să sprijine guvernul ales democratic, să dovedească reținere și să evite violența și vărsarea de sânge”. Este o declarație ce contrastează puternic cu bâlbele Casei Albe după lovitra de stat militară din Egipt din 2013, atunci când echipa preşedintelui Obama a avut nevoie de circa trei săptămâni pentru a spune doar atât: ”legea nu ne cere să facem o afirmație formală cum că a avut loc sau nu o lovitură de stat și nu este în interesul nostru național să facem o asemenea afirmație”. În cazul Turciei, aliat al SUA în NATO, este în interesul național al SUA să fie tranşante, iar poziția Casei Albe nu poate să indice decât că unii generali turci s-au grăbit.
Călin Marchievici
Publicat de www.cotidianul.ro / 16 iulie 2016
……………………………………………………
Reacții la prima vedere
Turcia, generator de crize din ce în ce mai grave
Tineri islamişti turci bătându-i cu furie, umilindu-i pe militarii unei armate NATO
O imagine face cât o mie de cuvinte? Nu, mult mai mult! Mă uitam la o fotografie din Turcia şi nu-mi venea să cred. Nu vi-o descriu într-o mie de cuvinte, ci pe scurt. În această fotografie un grup de tineri islamişti turci îi băteau cu cureaua pe militarii unei armate NATO care au avut naivitatea de a-şi lua în serios rolul de garanți ai laicităţii şi democraţiei statului. Îi rog pe Victor Ponta, pe tinerii cocalari şi pe analiştii sfertodocţi să se oprească puţin din înjurături, o să le explic imediat.
Turcia nu înseamnă un concediu convenabil la mare ori o operație la picioare, este mult mai mult. Nu ştiu câţi au observat, dacă i-a interesat subiectul, care au fost ”forţele populare” care au invadat oraşele şi au ”dejucat” lovitura de stat. Dar să o luăm cu începutul…
Erdogan, un lider populist, a reuşit să-i păcălească pe toţi. Nu la turci mă refeream, ci la americani şi europeni. Americanii au văzut în el un aliat într-o zonă strategică delicată. Aşa că au zis că împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură. Îşi asigura un”portavion” în coasta Iranului, Siriei şi Irak-ului şi, în acelaşi timp, şi o piaţă uriaşă pentru industria proprie de armament. Europenii au investit masiv, încântaţi de mâna de lucru ieftină şi serioasă. Poate mai bine investeau în ţările mai sărace din UE. Însă lăcomia este întotdeauna scuzabilă pentru marile puteri economice. Aşadar Turcia a ajuns a doua armată din NATO şi o ţară mai prosperă decât multe state UE, printre care şi noi.
Pe lumea asta totul vine cu un preţ. Preţ pe care acum atât americanii, cât şi europenii îl vor plăti cu vârf şi îndesat. Erdogan s-a întărit, atât instituțional cât şi din punct de vedere al susţinerii majorităţii conservatoare a populaţiei. Adevărul este că atunci când le merge bine oamenii îşi apreciază conducătorii. În acest timp, în Turcia, democraţia laică a început uşor, uşor să fie călcată în picioare. Cu interesele pe masă, americanii şi europenii s-au făcut că nu observă, sperând că toate măgăriile se vor opri la un moment dat.
Ei bine, nu numai că nu s-au oprit, dar lucrurile au luat o turnură periculoasă atunci când Erdogan a început, ca orice dictator în exercițiul funcțiunii, să-şi piardă uzul raţiunii şi să acţioneze iresponsabil. Şantajul cu refugiaţii asupra întregii UE, dar şi încercarea de atragere a NATO într-un conflict cu Rusia cu ocazia doborârii discreționare unui avion de luptă rusesc şi a asasinării unuia dintre piloţi, sunt numai două exemple mai cunoscute. Tot la fel de cunoscute sunt încălcările drepturilor fundamentale ale omului şi a libertăţii de exprimare.
Nu voi vorbi despre însărcinarea istorică a armatei turceşti pentru apărarea democrației şi laicităţii statului. Cine nu a auzit de ea să caute pe ”goagăl”. Acum, când militarii au eşuat, ONU, UE, USA şi alte puteri spun că susţin autorităţile alese ”democratic” în Turcia. Nu pot să nu remarc că şi Hitler a fost ales democratic în Germania anilor 30. Totuşi este poziţia corectă, după greşelile pe care occidentalii le-au făcut în Libia, Irak, Egipt, etc. Destabilizarea Turciei ar fi o greșeală fatală pentru toţi. Acest lucru este cunoscut foarte bine şi de Erdogan care va profita la maximum, îşi va pulveriza toţi opozanţii democratici şi va continua cu islamizarea statului. Deocamdată nu se ştie ce se va întâmpla cu militarii americani sechestraţi în baza de la Incirlic, împreună cu toată tehnica lor de luptă. Probabil că nu va fi ca în Iranul revoluţiei islamice şi lucrurile se vor normaliza.
Dar să revin la fotografia cu care am început. Urmărind toată noaptea desfăşurarea evenimentelor, nu am putut să nu remarc că aceia care au răspuns apelului de a ieşi în stradă pentru apărarea regimului Erdogan erau bărbaţi de vârstă militară, organizaţi în grupe conduse de către un lider religios şi de către un agent al serviciilor secrete dotat cu tehnică specială de comunicaţii. Aceste trupe de asalt păreau că sunt bine pregătite militar şi disciplinate. Am văzut pe unii dintre ei demontând un tanc, folosind la acesta o trusă de scule din portbagajul unei maşini, şi scoţând din el cu forța, pe militarii ce-l operau. Este de remarcat și faptul că aceste trupe civile de asalt au fost mobilizate prin chemarea lansată de muezinii geamiilor de care aparţineau.
Erdogan beneficiază de o ”armată” de tineri islamişti, bine motivaţi religios, de servicii secrete loiale, dar şi de o poliţie aservită total. Mai greu este cu armata. Aici este buba. Turcia şi întreaga zonă se bazează pe acea armată. Nu ştiu ce au simţit comandanţii, dar şi simplii soldaţi, când şi-au văzut onoarea militară terfelită, atât de cele mai importante autorităţi ale statului, dar mai ales de tinerii islamişti care îi băteau cu cureaua şi îi tratau în moduri cât mai umilitoare pe militarii puternicei armate NATO. Şi nu ştiu dacă acești tineri înarmaţi cu telefoane mobile de ultimă generaţie şi propriile curele de la pantaloni ar fi în stare să-şi apere ţara şi cum, în cazul unei ameninţări, în locul militarilor profesionişti.
Poate a fost o înscenare a lui Erdogan sau poate a fost o reală lovitură de stat. Turcia este însă un generator de crize din ce în ce mai grave şi nu ştiu cât Occidentul se va mai preface că nu observă acest lucru. Iar președintele dictator ales în mod democratic le transmite tuturor un mesaj de forţă: după pui de Erdogan, să nu dai cu bolovan! Comportamentul exportatorului de refugiaţi sirieni, moschei şi Islam într-o Europă din ce în ce mai slăbită, ar trebui să fie un semnal de alarmă. Multiculturalismul este în mod evident un eşec lamentabil, Franţa e în genunchi, urmează restul. În secolul XXI, Europa va rămâne Creştină sau nu va mai fi deloc.
Simona Popescu
Publicat de www.cotidianul.ro / 17.07.2016
…………………………………………………………..
Ciudata lovitură de stat din Turcia
„Trebuia să moară oameni” - vă amintiţi nefericita expresie a lui Iohannis după „Revoluţia Colectiv”? Cam aşa mi se pare mie că ar putea să spună şi Erdogan după „lovitura de stat” din noaptea trecută din Turcia! 194 de morţi în acest simulacru de lovitură de stat, faţă de 42 de morţi în ultimul atentat cu bombă.
De ce spun că această lovitură de stat este „ciudată”? Poate fi surprinzătoare această expresie pentru cei care s-au uitat la televiziunile noastre de ştiri, unde s-au perindat atîţia politicieni şi „experţi militari” care, din primele momente, s-au grăbit să-i cînte prohodul preşedintelui Turciei, amintind de toate derapajele democratice de care a fost acuzat pînă acum şi care l-au făcut extrem de nepopular în rîndul populaţiei!
Priveam la televizor evenimentele din Turcia şi, în ciuda tancurilor de pe străzi, îi spuneam unui prieten la telefon că mi se pare că această lovitură de stat pare o făcătură a lui Erdogan, care, pînă dimineaţa, îl va face mai popular şi mai puternic!
Ce m-a făcut să cred că, în realitate, ceea ce vedeam la televizor nu a fost decît un joc tragic real (la fel ca în celebrul film „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”) au fost cîteva elemente obligatorii care lipseau din evenimentele din Turcia. Iată cîteva:
- O lovitură de stat vine totdeauna pe un suport popular. Puciştii speculează acest lucru şi nu declanşează o lovitură de stat decît atunci cînd sînt siguri că au susţinerea populaţiei, în aşa fel încît presiunea asupra Puterii să pară ca fiind un lucru dorit de toată lumea. În Turcia, deşi Erdogan era extrem de nepopular, populaţia a ieşit în stradă să-l apere!
- Primul lucru urmărit de pucişti este arestarea liderilor de la Putere, în principal a preşedintelui şi a prim-ministrului. În Turcia nu s-a întîmplat acest lucru: Erdogan era în concediu şi intra în direct la o televiziune privată, iar premierul dădea declaraţii la toate posturile TV care-l solicitau.
- Interviurile lui Erdogan s-au făcut pe un telefon mobil, deşi o televiziune putea prelua imaginile în regia de emisie pentru a fi difuzate pe întregul ecran! Asta arăta intenţia de a spori misterul intervenţiei lui Erdogan, un fel de clandestinitate în care s-ar afla preşedintele Turciei. Pentru mine, a fost clar atunci că se urmărea un anumit efect asupra populaţiei!
- În orice lovitură de stat există lideri care anunţă intenţiile celor care vor să preia Puterea! În Turcia, aceştia nu au apărut şi nu au transmis nici un mesaj, ca şi cînd nu ar fi existat! Chiar în cazul unui puci militar, cineva apare la TV şi anunţă că după ce va fi înlăturat regimul de la Putere, vor fi organizate alegeri democratice într-un anumit interval de timp rezonabil, în aşa fel încît statele lumii să înţeleagă că ţara rămîne pe o traiectorie democratică. Aceste elemente au lipsit cu desăvîrşire în timpul „loviturii de stat” din Turcia, ca şi cum, pur şi simplu, armata a ieşit pe stradă doar pentru o demonstraţie de forţă, fără obiective politice.
- Armata a anunţat că a ocupat Parlamentul, dar acolo, în miezul nopţii, nu era nimeni!
- Turcia a trecut acum cîteva săptămîni printr-un atentat în aeroportul Ataturk şi am văzut populaţia disperată, alergînd de mama focului în faţa unor explozii provocate de 3 terorişti. Acum, aceeaşi populaţie a ieşit în faţa tancurilor, cu mîinile goale!
- În octombrie anul trecut, în urma unui dublu atentat, Opoziţia din Turcia a scos în stradă peste 10.000 de oameni care au scandat „Erdogan ucigaș”! Acum, după un atentat, în timpul acestei „lovituri de stat”, Opoziţia din Turcia nici nu şi-a făcut apariţia, deşi, în mod logic, trebuia să apară ca adversar al regimului Erdogan, dispusă să preia Puterea.
- Pe acest fond, apelul lui Erdogan către populaţie de a ieşi în stradă pentru a se opune Armatei este ciudat, ilogic şi nepotrivit, căci ostilitatea populaţiei faţă de el ar fi trebuit să ducă la sprijinul armatei şi al loviturii de stat! Or, ce am văzut noi la TV era ca şi cum Erdogan s-ar fi bucurat de o mare popularitate!
Toate acestea şi multe altele m-au făcut să cred din primele ore că Erdogan nu a fost străin de „lovitura de stat” organizată împotriva sa, ba, din contră, cred că a urmărit-o cu atenţie, ca şi cum el însuşi ar fi fost în spatele acesteia!
Cineva ar putea să creadă că am luat-o razna şi mi-ar pune întrebarea ce ar cîştiga Erdogan dintr-un asemenea joc care a făcut 194 de morţi. O întrebare legitimă la care se cuvine să răspundem:
- În primul rînd, Erdogan a ieşit din această „lovitură de stat” mult mai întărit, putînd să invoce susţinerea populară, aşa cum a făcut la noi Ion Iliescu în timpul Revoluţiei din 1989.
- Erdogan va putea acum să arate cu degetul împotriva vinovaţilor pentru cei 194 de morţi. În mod cert, vinovaţi vor fi făcuţi tocmai adversarii lui Erdogan, cei care i-au cam slăbit puterea în aceşti ani! Acum va scăpa de ei.
- În sprijinul lui Erdogan s-au pronunţat aproape toţi marii lideri europeni, precum şi cei din America, lucru greu de imaginat dacă „lovitura de stat” ar fi fost reală sau nu ar fi avut loc.
- Erdogan, care era văzut pînă ieri ca un lider autoritar care încălca drepturile oamenilor, al libertăţii de expresie, este acum văzut ca un „emanat” (vă amintiţi expresia?) al loviturii de stat, omul care a salvat Turcia de haos.
Una peste alta, „lovitura de stat” din Turcia îmi pare a fi un aranjament politic cu consecinţe tragice, un fel de „Colectiv invers”, în care „era nevoie să moară oameni” pentru ca Erdogan să devină liderul maxim într-un moment cînd părea că devine unul cu o minimă putere! Nu ştiu ce mă face să cred că această „lovitură de stat” va intra în cărţile de istorie sub altă denumire!
P.S. Un singur om a avut rezerve faţă de lovitura de stat din Turcia: Constantin Degeratu, fostul şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, care, la TVR, în timpul evenimentelor, a atras atenţia că ar trebui să avem răbdare înainte de a ne pronunţa dacă în Turcia a fost sau nu o adevărată lovitură de stat. A fost însă acoperit de politicienii şi „experţii militari” care s-au băgat în seamă. Între aceştia a fost chiar „expertul militar” Adela Popescu, nimeni alta decît fosta secretară a lui Gabriel Oprea, decorată de doi preşedinţi, inclusiv Iohannis, care este şi pe lista plagiatorilor Academiei Naţionale de Informaţii, în teza de doctorat efectuată, evident, sub conducerea lui Gabriel Oprea!
Ion Spânu
Publicat de www.cotidianul.ro / 16.07.2016