Suntem pe toate meridianele lumii . Au plecat pentru o viață mai bună , dar dorul de casă ,e mare ,pentru cei mai mulți.
Un material bine documentat . Reflecții.
Fețele diasporei. Câți români au emigrat, unde sunt stabiliți, ce muncesc, cât câștigă, cum se descurcă
Diaspora română este un mister. Oficial, nimeni nu pare să știe câți români au emigrat, permanent sau temporar, căutându-și un rost mai bun în lumea largă. Unii susțin că, la un moment dat, ar fi fost chiar patru milioane de români peste granițe. S-au împuținat după declanșarea crizei, când mulți s-au repatriat, forțați de pierderea locurilor de muncă și deci a mijloacelor de subzistență. Totuși, au rămas „afară” peste 3 milioane de români, iar această concluzie se impune analizând statisticile oficiale din Italia, Spania, Marea Britanie, adăugând rezultatele alegerilor prezidențiale din 2014, comparând și extrapolând. Potrivit datelor oficiale, sunt peste un milion de români în Italia (1.131.839 români aveau rezidența italiană în noiembrie 2015, conform Istat), 800.000 în Spania, peste 200.000 în Marea Britanie - primele trei state în topul diasporei. La turul al doilea al alegerilor din 2014 au votat 378.811 de români din diaspora. Cei mai mulţi alegători au fost înregistraţi în Italia - 96.724, în Spania au fost - 83.153, Republica Moldova - 35.630 (caz aparte), Marea Britanie - 25.930. Așadar, un procent de 10-15% dintre românii din Italia, Spania și Marea Britanie au votat. Considerând că procentajul prezenței la vot se menține în cazul celorlalte țări în care se află români, putem conchide că aproximativ câte 200.000 de conaționali trăiesc în SUA, Germania și Franţa, peste 150.000 în Belgia, peste 100.000 în Austria, circa 80.000 în Canada, câte 60.000 în Danemarca și Cipru, câte 50.000 în Olanda, Elveția și Irlanda, câte 40.000 în Grecia și Ungaria, 35.000 în Portugalia, 30.000 în Luxemburg (!). Mai puțini, dar tot de ordinul zecilor de mii se află în Emiratele Arabe Unite, Cehia, Norvegia, Suedia, Republica San Marino, Australia, Israel, Slovacia și Turcia. Mihai Antonescu a realizat, pentru PUTEREA, un amplu articol despre situația românilor din Marea Britanie, Italia și Spania, cu date concrete despre veniturile acestora și cum reușesc să se descurce cu respectivele venituri acolo unde se află. Articolul este pigmentat cu numeroase cazuri individuale. Este un tablou destul de realist al diasporei românești la momentul actual - repetăm, în lipsa datelor oficiale, pe care autoritățile române fie nu le dețin, fie refuză să le dea publicității! (R.V.)
Sunt români preţuiţi profesional şi uman în lume. Nu atât de mulţi pe cât strigă patriotardismul nostru, nici atât de puţini pe cât lasă să se înţeleagă naţionalismul altora.
Plebiscitul recent privitor la Brexit a adus în atenţia publicului o sumă de subiecte referitoare la viaţă în Regatul Unit, la chestiuni de percepţie a etniilor şi teritoriilor care îl alcătuiesc, precum şi la interacţiunea cu alte naţiuni.
S-a făcut vorbire despre situaţia romanilor din Marea Britanie, presa a tratat panicard şi senzaţionalist temă, în maniera cu care suntem deja mai mult decât obişnuiţi, diverse structuri şi entităţi politice şi oficial-administrative au profitat în a dezvolta teorii sofistice ce urmează a fi exploatate electoral.
În România, când ne referim la diaspora, o facem cu un respect afectat, ce se vrea măgulitor pentru concetăţenii noştrii expatriaţi. Îi tratăm ca pe o subrasa superioară, cosmopolita, cu simţ civic hiperdezvoltat, cu know how şi savoir faire, pe-alocuri dăruită cu geniu, de parcă am avea de-a face cu cohorte omogene de Ciorani, Ionesco şi Eliade. În opoziţie, naţionalismul desantat din unele ţări vest europene îi înfăţişează pe romanii stabiliţi acolo ca pe nişte hoarde primitive de lombrozieni penali şi analfabeţi. Adevărul, ca de obicei, e undeva la mijloc. Adevăr pe care, în urma unei documentări laborioase, îl pot proba cu date acurate.
Românii din Albion
Plângând cu lacrimi de crocodil de milă concetăţenilor aflaţi în Regatul Unit, presa şi politicienii (ori analișţii cu discursuri politice) s-au referit la existenţa a 223.000 de romani încadraţi în munca cu forme legale, la care s-ar adauga un efectiv de circa 100.000 în aşteptare sau clandestinitate. Şi eu am preluat la un moment dat aceste cifre, considerându-le plauzibile. Ulterior am întâlnit cifra de 136.000 de cetăţeni romani care lucrează licit în Marea Britanie.
Neconcordanţa, dimpreună cu marea diferenţă dintre cele două valori, m-au făcut să cercetez.
Nu există o evidentă reală a numărului de romani aflaţi în insulele britanice. Autorităţile române nu deţin informaţii certe, nu au mijloace de evaluare şi nu par a fi manifestat vreun interes deosebit în a afla măcar cu aproximaţie rezonabilă care este situaţia comunităţii romane din Albion.
Autorităţile britanice au în evidenţă un număr de 228.000 cetăţeni romani şi bulgari angajaţi cu forme legale pe teritoriul statului insular. Nu există o determinare certa a cifrei corespondente fiecărei naţionalităţi. Se presupune că cei 228.000 reprezintă cca 75% din numărul total al românilor și bulgarilor din Marea Britanie. Cu alte cuvinte, ar fi cca 304.000 de romani şi bulgari în Albion. Nu putem aprecia cu acurateţe care este ponderea romanilor în conglomeratul binational, dar, raportat la populaţia celor două ţări, putem considera ca romanii sunt în număr de 200-225.000., dintre care, 150-160.000 lucrează cu acte în regulă.
În Regat există 31,5 milioane de angajaţi dintre care 23,1 milioane lucrează full time. Şomajul este de 5%, în scădere. Rata de angajare este cea mai mare din 1971! Conform UK Labour Market, în iunie 2016, această rată este de 74,2 %, în creştere abruptă în ultimii cinci ani. În sectorul public lucrează 5,35 milioane de persoane. Procentul celor inactivi economic (teoretic apţi de muncă dar neincadrati- studenţi, patroni, rentieri etc.) este de 8,92. Mai sunt înregistraţi 1,67 milioane de şomeri.
Defalcat pe naţionalităţi, cei 31.590.000 de salariaţi sunt: cetăţeni britanici – 28,15 milioane, cu 185.000 mai mulţi decât în 2015; cetăţeni non UK – 3,34 milioane (cu 229.000 mai mulţi faţă de anul trecut), dintre care cetăţeni non UE – 1,19 milioane, în mare parte aparţinând unor etnii tradiţional imigrante în capitala Imperiului; cetăţeni ai statelor UE – 2,15 milioane.
Trebuie spus că, în 1997, în insule lucrau legal mai puţin de 1 milion de străini.
În prezent, străinii reprezintă cam 10% din forţa de muncă. Dintre aceştia, două treimi sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, iar dintre aceştia cca 15% sunt romani. Procentul nu arata o pondere exagerată a romanilor în fenomenul imigrational şi numărul total, raportat la populaţia ţării, nu indică faptul că Marea Britanie ar fi o destinaţie în mod special favorită a emigranţilor romani. Este de înţeles de ce nu există un flux mai mare de imigranţi romani, după cum se va vedea mai departe.
Venituri mari, cheltuieli pe măsură
Salariile englezeşti sunt destul de mari comparativ cu Europa continentala. Salariul minim legal este de 7,20 GBP/oră. Salariul mediu este de 503 GBP/săptămână de 40 de ore, adică 26000 de lire pe an. Remuneraţia anuală în Londra se situează în covârşitoare majoritate între 22.000 şi 28.000 de lire, adică între 1834 şi 2334 lire pe lună.Posibilităţile de economisire sunt însă limitate. Dacă nu v-a sărit deja în ochi, mă simt dator să evidenţiez numărul relativ mic de angajaţi cu normă întreagă raportat la numărul total de încadraţi. Zece milioane de oameni muncesc part time şi sunt plătiţi proporţional faţă de sumele anuale avansate mai sus.
Anglia este o ţară scumpă, cu un echilibru de preţuri uşor neobişnuit pentru ceilalţi europeni. Iată o listă cu câteva exemple de chirii, conform rightmove.co.uk. Am căutat locuinţe ieftine, cu două sau trei camere, în ariile mai ieftine, industriale şi/sau furnizoare de multe locuri de muncă, în Londra şi în câteva oraşe din provincie. Am ales preţurile cele mai convenabile - în Regat exista case substanţial mai scumpe…
• Brixton (South London) – 2 camere (1 bedroom) – 1100-1500 lire.
• South W London – 3 camere – 1517-1820 lire.
• Croydon, Brent, Borough – 2 camere - 1100-1200 lire/lună. 3 camere- 1250, cel mai bun preţ găsit.
• CamdenTown (North London) – 3 camere – 2-4000 lire/lună, 2 camere- 1400.
• Brighton- 3 camere – 100-1500, 2 camere – 800-950.
• Luton – 2 -400-575/ 3 – 725-800.
• Sheffield – 2 camere – 350-550/ 3 camere – 500-675 lire/lună.
• Notthingham – 2 camere – 400-460 lire/lună, 3 camere -500-1000.
• Manchester – 2 camere – 495-795 lire lunar; 3 camere – 895-1050 lire lunar.
• Southhampton – 2 – 550-675; 3 camere – 695-950 lire/lună.
• Liverpool – 2 camere – 390-595 lire/lună, 3 camere – 580-775 lire/lună.
Şi, revenind la Londra, în Dartford, Orpington, Epping, Epsom – de la 700 GBP, 2 camere, până la 1300 GBP, cel mai scump apartament cu trei camere, din oferta ieftină, evident.
Trebuie arătat că preţurile sunt strict proporţionale cu nivelul salarial practicat în arie. Chiria reprezintă cam 60-70 la sută din venitul unei persoane. Împărţirea casei e o soluţie obligatorie, în cazul imigranţilor singuri. Pentru un cuplu, dacă amândoi au job-uri, e mai lejer. Utilităţile sunt destul de scumpe şi se aplică o drastică economie cam peste tot.
Pentru relevanta perfectă a costurilor traiului, am alcătuit o listă de produse de bază în reţeaua Tesco, cu preţurile minime date în ofertele speciale. Preţurile sunt în lire sterline, conform www.tesco.com: căpşuni 400 gr – 2, lămii buc. – 0,35, mere 670 gr – 1,5, afine 150 gr- 2, cotlete porc 660 gr.-3,5.carne tocată vita 750 gr.- 3, piept pui 950 gr – 5,5 (congelat – 4 lire), pâine 800 gr- 0,85.mazăre 1 kg- 1,35, cola 1,75 l – 1, şampon – 2, detergent 2,6 kg- 4 lire… Preţurile sunt valabile atât în Capitală, cât şi în provincie. Pe site-ul reţelei se poate face o consultare detaliată pentru absolut toate produsele necesare traiului de zi cu zi.
Dacă te afli la Londra, ai un partener şi amândoi aveţi serviciu, nu aveţi copii, animale de casă, nu fumaţi, nu călătoriţi excesiv şi pe linii diferite şi nu aveţi maşina, cu slujbe medii, adică 26.000 + 26.000 = 52.000 de lire pe an, puteţi economisi un maximum de 10.000 de lire pe an, grosso modo.
Anglia are o piaţă de muncă destul de discrepanţă, media se regăseşte mai mult în statistici decât în realitate… Dar, statistică e întotdeauna un reper stabil, care nu minte.
Am consultat cel mai popular site de locuri de muncă, www.londonjobs.co.uk , ca să vedem ce se cauta şi ce se oferă.
Iată o listă a slujbelor pe care le-am găsit (am păstrat denumirea în limba engleză, iar cifrele exprimă salariul în mii de lire / an, K fiind simbolul pentru cifra 1.000):
Infrastructure Engineer -40-45K, Senior Account Executive – 35K, IT Director – 80-100K, Nurse – 26-31K, IT System Eng. – 32-35K, Nursery – 15-20K (îngrijire copii), Medical Sales Rep – 25-35 K< Electrical Eng – 33 K, Assistant Hotel Manager – 23 K, Recepţionist (5 star hotel, City) – 18 K, Driver (7,5 t) – 21 K, Elderly care – 25 K, Delivery driver – 20 K, Bus driver – 21-31 K, Head Chef Premier Restaurant – 28 K.
Pentru toate aceste poziţii se cere calificare.
Slujbe legale, taxate şi conferitoare de drepturi sunt şi cu remuneraţia calculată la oră: un portar în West End e plătit cu 7,20 lire pe oră, salariul minim pe economie.
În piaţă, conform The Sun, plata la oră pentru poziţii ca portar, îngrijitor, bonă, îngrijire bătrâni – nu coboară mult sub 7 lire, nici la negru.
Dacă medicii români ar fi angajați în Anglia, ca medici...
În sectorul medical remuneraţia e foarte bună, un dentist e încadrat de la 80.000 lire pe an şi ajunge la 100.000, un medic primar pleacă de la 70-72 de mii şi poate ajunge oricât de sus, cât îl duce cariera. Problema e performanţa. Atenţie, în Anglia, malpraxisul se plăteşte scump! Cu mici excepţii, medicii români care merg să lucreze la Londra nu sunt încadraţi ca medici. Nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru el şi, dacă ar dori să-şi asume ei înşişi răspunderea, li s-ar cere o cauţiune enormă, de multe sute de mii de lire. Doctorii din Europa de Est sunt angajaţi în Anglia ca personal de triaj, asistenţi sau infirmieri, cu o leafă de 25-28.000 de lire pe an, nu mai mult.
Spuneam mai devreme că Anglia e o piaţă discrepantă…
Englezii get beget prestează munci calificate, consistent remunerate. Cei care nu fac muncă de birou, prefera muncile grele, şi ele plătite consistent. Londonezi blonzi nu prea vezi decât în clădirile de birouri fiţoase, sau pe lângă utilajele de construcţii. La ghişee sunt hinduşi, pakistanezi, arabi. Munca de curăţenie şi întreţinere precum şi noianul de treburi auxiliare le fac asiaticii, pedanţi, disciplinaţi şi nepretenţioşi. Chinezoaicele acceptă să lucreze ca femei de serviciu pentru o sută de lire pe săptămână! Dumnezeu ştie cum se descurcă…
Am discutat cu o menajeră românca, angajată la un hotel relativ ieftin de lângă Hyde Park. Hotelul Allendale din Lancaster Gate e proprietate araba şi e administrat de un egiptean. Menajerele sunt din România sau Moldova. Sunt plătite la negru cu 150 de lire pe săptămână, program de 12 ore/zi, 6 zile/săptămână. Femeia cu care am stat de vorbă a venit la Londra în urmă cu 15 ani, împreună cu soţul. Între timp, el a plecat să lucreze în Spania. Ea câştigă cam 650 de lire pe lună, mănâncă gratis la hotel după micul dejun al clienţilor, cât pofteşte şi cât poate, Arabul închide ochii dacă ia acasă o sticlă mare de Coca Cola, o pâine feliata sau un flacon de detergent de vase. Locuieşte foarte departe, într-o cameră cu acces la dependinţe, într-un fel de cămin de nefamilişti. Plăteşte 200 de lire pe lună. Întreţinerea, mâncarea şi transportul o costa cam 250 de lire. Trăieşte foarte prost şi economiseşte 200 de lire pe lună. Dar, spune ea, în România, la ea în comună, ar trăi la fel de prost şi n-ar câştiga două sute de lire cu totul, ce să mai şi economisească… Aşa, strânge 2500 de lire pe an. În 15 ani, 30000. Bărbatul ei câştiga şi el, nu bea, nu fumează, nu merge la curve, e pocăit. S-au obişnuit să trăiască despărţiţi. Se văd de două ori pe an. Cândva, în viitor, pot reveni în țară, cu o mică avere...
Dacă eşti sărac şi modest, mai bine în Anglia ca-n România…
Mai bine e în Anglia şi dacă eşti supercalificat… Doctor, IT-ist, bancher… Un broker în City poate câştiga lejer câteva milioane de lire sterline pe an.
Discrepanţele englezeşti îi favorizează pe cei situaţi la polii opuşi.
Cel mai prost o duc cei de la mijloc, adică cei mai mulţi.
Românii din „Cizmă”
În Nordul Italiei, la Torino, s-a constituit, începând cu anii imediat următori Revoluţiei, o largă comunitate românească. Migraţia masivă s-a produs în anii 1993-1994, cu precădere din câteva judeţe munteneşti – Prahova, Argeş, Dâmboviţa. Au emigrat oameni tineri, singuri, uneori cupluri, căutând slujbe varii, în special în construcţii şi în servicii, dar şi în industrie. Torino reprezenta o importanţă arie industrială – FIAT-Iveco, Ferrero, producătorii de vin şi vermuturi, industrie alimentară, antrepozite la răscrucea transportului rutier între Franţa, Italia şi Elveţia sau destinate traficului spre şi dinspre Coasta Ligura şi Portul Genova. La sfârşitul anilor ’90- începutul anilor 2000, în Torino ajunseseră să trăiască mai bine de 100.000 de romani, numărul de rezidenţi în întregul Piemonte trecând de 250.000. Aproape jumătate lucrau legal, cu permis de muncă şi şedere, în transporturi şi construcţii.
După anul 2002, recesiunea piemonteza a fost cruntă. Industria a concediat zeci de mii de oameni, zona a sărăcit, halele părăsite au fost invadate de homleși. Fluxul de imigranţi continua să curgă, din inerţie, dinspre Albania şi tari asiatice, până la o pauperizare acută a regiunii.
Încet-încet, străinii au plecat din Torino şi din vecinătate, mai întâi albanezii, apoi romanii şi moldovenii. În prezent, în regiune trăiesc mai puţin de 50.000 de romani. De vreo patru ani nu se mai construieşte nimic. Muncitorii din construcţii s-au reciclat şi lucrează, în mare parte, la negru, în mutări de mobile, reparaţii mărunte, zugrăveli, reciclare şi mărunt ajutor domestic.
Ce face un câmpinean în Torino
Am vorbit cu un concitadin al meu, un câmpinean de peste 40 de ani, căsătorit cu o româncă, având un copil de vârsta şcolară.
Mică familie locuieşte cu chirie în centrul oraşului, într-o clădire veche, într-un apartament proiectat cu două camere, ulterior recompartimentat în trei încăperi şi dependinţe. Chiria e de 500 euro pe lună, cu contract. Factura de întreținere e de 150 de euro, în anotimpul cald, şi ajunge la 200-250 de euro iarna, în condiţiile în care, în timpul zilei, centrală termică funcţionează în avarie şi seara se impune câte un pullover în casă. Curentul e mai ieftin, cam 25-30 de euro, cu reducerea legală acordată şomerilor. Amicul meu nu mai încasează ajutor de şomaj dar nici nu lucrează legal. Face diverse munci, preferându-le pe cele grele, că mai bine remunerate – demolări, reparaţii de acoperişuri, lucrări la înălţime. Are o reputaţie bună şi multă experienţă, aşa că angajatorii nu se sfiesc să-i dea de lucru la negru. În general se evita asemenea situaţii de frică accidentelor de muncă. Câştigă 7,20 de euro pe oră lucrată, uneori cu un bonus de un euro, dar nu are de lucru în mod permanent. Maximum la care poate speră e de 10 euro pe oră, fără alte drepturi. În perioadele fără angajament serios face pe portarul sau paznicul de noapte pentru 4-5 euro pe oră. Încearcă să mai facă din când în când câte un contract. Teoretic, pentru a avea un statut legal, trebuie să lucrezi cel puţin 20 de ore pe săptămână cu contract. Angajatorii folosesc legea ca element de presiune şi şantaj, în sensul că întocmesc contracte pentru 20 de ore pe săptămână, plătite cu suma minim legală, dar impun mai multe ore de lucru.
Soţia amicului meu lucrează ca bonă, încasând tariful maxim, de 9 euro pe oră, pentru că locuieşte în Italia de 20 de ani, vorbeşte limba şi are referinţe bune.
O bonă începătoare, o menajeră sau o îngrijitoare primesc cam 4-5 euro pe oră.
Servitoarele interne, cele care au grijă de bătrâni sau copii mici, primesc la Torino 4-500 de euro pe lună, masa şi casă şi câte o zi liberă o dată la două săptămâni, asta dacă vor şi au unde să se ducă.
Zilierii primesc între 35 şi 50 de euro pe zi.
Cei care au noroc şi au un serviciu stabil, lucrează pentru un brut de 1200-1400 de euro pe lună şi beneficiază de nişte drepturi.
Am căutat în anunţurile de angajări. Se cer puţine poziţii… Un macaragiu, nişte bulldozeristi, câţiva săpători. Mulţi muncitori încadraţi ca necalificaţi, cu salariul minim legal, sunt puşi la munci calificate. Calificarea e pe cuvânt de onoare. Se mai primeşte câte o sută de euro din când în când, stimulent.
Țiganii s-au reprofilat
Infractorii s-au mai rărit. Au cam început să renunţe la aventurile italiene. Nu prea mai e rentabil. E şi o mereu crescândă concurenţa a altor naţionalităţi cu reputaţie în branşa…
Ţiganii din clanuri locuiesc în cartierele bogate. Închiriază câte o vilă pe strada lui Agnelli sau în vecinătatea vilelor fotbaliştilor de la Juve, plătesc mii de euro lunar chirie, dar se mută câte 60-70 în viloi. Acolo nu-i deranjează nici poliţia, nici controlul imigraţiei, nimeni. E drept ca şi ei sunt cuminţei acasă, fără manele, fără scandal, ies şi intră pe rând, discret, se îmbraca neutru. Până acum vreo zece ani vindeau copii spre adopţie, furau, tăinuiau, atacau TIR-uri. Acum, Dumnezeu ştie din ce trăiesc.
Prostituatele sunt ţigănci urâte, bătrâne şi ieftine. Tocmeala cu clientul pleacă de la 30-40 de euro şi poate coborî la 10 euro „şedinţa”.
Bugete de criză
La Torino romanii supravieţuiesc. Nu se mai pot strânge bani. Sumele trimise acasă prin Money Gram, Western Union sau prin cărăuşi, prin şoferii de autobuz şi prin cunoştinţe, sunt de ordinul câtorva sute de euro. Se trimit bani la sărbători, la zile de naştere. Romanii vin în patrie anual, de obicei în august, mai puţin constructorii, care îşi permit vacanţă doar iarna. Bugetul unei călătorii cu familia, la familia din patrie, cu daruri cu tot, nu sare de 1200-1500 de euro, cu drum şi sejur în patrie.
Italia nu mai e o mare oportunitate pentru emigranţi, nici pentru cei în căutare de job-uri vremelnice care să permită oareşce înavuţire în perspectiva unei repatrieri dorite.
Dar rămâne o destinaţie favorită a romanilor, sau măcar o speranţă pusă la păstrare pentru vremuri mai bune. Limbă e uşor de învăţat, seamănă cu a noastră, ordinea nu e desăvârşită, legile sunt făcute pentru a putea fi ocolite. Românofobia italieneasca are accese violente, dar nu e cronică, viscerala.
În Italia lucrează mulţi romani din mediul rural, în agricultură, în condiţii mizere şi slab remunerate. Unii pleacă oficial, parcurgând traseul legal, prin oficii şi agenţii, participând la selecţii organizate. Alţii se urcă pur şi simplu în autobuz cu bocceluţa. Nu se stabilesc în peninsulă. N-au pretenţii mari de confort şi economisesc ceva bănuţi care însă nu vor ţine o veşnicie. Banii alimentează vise mărunte, mici investiţii în satele natale.
Bailamos romenos!
O mare comunitate românească are şi cealaltă peninsula cu limba uşor de învăţat.
Romanii care au invadat Spania sunt sensibil diferiţi de imigranţii italieni.
În Spania trăiesc official cca 800.000 de romani. 1,7 la sută din populaţia ţării. Romanii reprezintă cea mai mare comunitate străină, urmată îndeaproape de cea marocana. Marocanii sunt foarte mulţi însă în Insulele Canare, legali şi ilegali.
Apogeul numeric al comunităţii romane din Spania a fost în 2011 – aproape 900 de mii.
Ce e interesant e că, în această ţară, romanii sunt grupaţi în localităţi şi cartiere în mod ordonat. În zona Madridului şi a Valenciei exista comune recunoscut locuite de vaste comunităţi romaneşti: Coslada, Torrejon de Ardos, Alcala de Henares, San Fernando, Santa Eugenia, El Pozo, Arganda del Rey, Castellon de la Plană.
Există o localitate cu 100 de locuitori, Paramo de Boedo, în Palencia, unde primar este un roman, domnul Aurel Truta, Partidul Popular Spaniol.
Sunt localităţi care au romani în consiliile locale, cum ar fi Zaragoza şi Castellon.
Romanii din Spania sunt lucrători în construcţii şi agricultură. Uneori familii întregi, cum sunt cele maramureşene de zidari şi muncitori forestieri. Au apărut prestatori de servicii profilaţi – romani care au deschis magazine şi restaurante pentru romani.
Cei mai mulţi sunt în Spania de ceva vreme. Au prins vremurile bune de dinainte de criză şi au putut pune ceva deoparte. Unii şi-au construit case. Cei mai mulţi sunt proprietari ai locuinţelor, în provincia mică. Nu vor să se repatrieze. Mulţi copii sunt născuţi în Spania.
E interesant cum va evolua această populaţie, aceasta minoritate. Dar asta depinde foarte mult de mersul viitor al economiei iberice.
Profesioniştii
Vorbeam la început de mitul diasporei respectabile… La scara generală, acesta e un mit. În concret, exista romani cu adevărat profesionișţi, angajaţi pe criterii de competentă, în poziţii excelent remunerate.
Un bun prieten al meu, medic din Timişoara, este expert Pfizer la Bruxelles, mutat cu familia, după ce a parcurs tot traseul organigramei corporaţiei. A cumpărat fără mare efort un apartament excelent acolo, trăieşte bine, e respectat, plăteşte taxe şi va avea o pensie îndestulătoare şi suficiente resurse pentru a-şi trimite copiii la orice şcoală.
Colegii mei de gimnaziu şi liceu, după care am răscolit reţelele de socializare, locuiesc în majoritate în străinătate. Unul e Executive vice president la Grant Howard, în Southbury, Connecticut, USA, a fost vecin ani buni cu Henry Kissinger. Altul e arhitect la propriul său birou din Regina, Saskatchewan, Canada. Un tip pe care l-am detestat a ajuns Flight Systems Specialist la CAE Monreal, Canada; sora sa e tot în Canada, medic, angajată la un spital din Quebec.
Jurista IRUEAR Campina, mai puţin înzestrată în domeniu juridic, dar intelectual de mare clasă, locuieşte şi lucrează la Paris.
Am un amic care e carosier la o firmă care prepara maşini de fâţe în Lombardia. Trăieşte spectaculos şi îi stă bine, pentru că a fost întotdeauna un individ spectaculos, din toate punctele de vedere.
Am cunoscut și un reputat doctor roman care trăieşte în Germania şi care a făcut o carieră fulminanta. Excepţională să bunăstare era trădată doar de generozitatea cu care o cheltuia, altminteri fiind un om rezervat şi modest.
Românii voiajori
O categorie restrânsă, dar bine definite, de romani care lucrează peste hotare, o reprezintă cei care lucrează pe vase de croazieră, cu posibilitatea de a locui şi lucre şi pe uscat, ocazional, intermitent, într-o ţară străină, de regulă Italia, Spania sau Statele Unite.
Ospătari, bucătari, cameriste, electricieni, oameni la toate, aceştia nu au în mod necesar o calificare certificata. Contează mai mult vechimea în branşa, experienţa şi proba timpului scurs fără incidente.
Personalul de restaurant lucrează pe vas cam trei luni, cu o lună sau două pauză, fiind remunerat, de la caz la caz, în funcţie de standardul sejurului şi pavilionul vasului, cu 800-1000 de euro lunar, la care se adaugă nişte sporuri. Suma totală lunară poate ajunge la 1.500-2.000 de euro. Avantajul e că au masa şi casa asigurate, nu cheltuiesc decât pe te miri ce, în escale. De multe ori coboară doar în port şi petrec un timp scurt. Nu sunt plătiţi ca să facă turism! Mulţi au puzderie de vize în paşaport, unele exotice, însă n-au văzut decât radele porturilor prin care trec. Bacşişul e teoretic interzis, dar se mai practică, în funcţie de etnia călătorilor şi de permisivitatea superiorilor. Şpaga, dacă e, nu se taxează şi nu se împarte. Se ia discret, individual. Se plătesc şi unele favoruri sexuale, dar asta ţine de morală şi disponibilitatea fiecăruia şi de profilul turiştilor aflaţi la bord.
Cameristele câştiga 1.000-1.500 de euro pe lună şi muncesc pe brânci, norma e uriaşă. Bacşişul e rar şi mărunt. În ultima vreme sunt preferate menajerele asiatice, mai conştiincioase, mai meticuloase, mai ascultătoare şi mult mai ieftine.
Munca pe vapor nu reprezintă o oportunitate pentru nou veniţi. Volumul croazierelor a scăzut în criză şi sunt preferaţi cei cu experienţă. Foarte rar un tânăr ajunge să se angajeze ca debutant şi numai dacă e pila cuiva, rudă, amic, dacă e girat de un lucrător bătrân foarte bine văzut.
Cât se câştigă, atât se economiseşte, asta dacă nu există vicii costisitoare sau apetenţa pentru belele…
Am cunoscut doi asemenea truditori-calatori…
Un oltean simpatic, ospătar de carieră, ducător de tăvi în tangaj în ultimii douăzeci de ani. Locuieşte în Bucureşti, e căsătorit, soţia e casnică. Au un băiat. Lucrează regulat şi aduce toţi banii acasă. Familia ocupa un apartament mic într-unul din blocurile enorme din Berceni, de la intersecţia Racoviţa cu Turnu Măgurele. Dar sunt curatei toţi şi nu par a avea probleme financiare. Sunt proprietari pe apartament, schimba maşina din când în când, second hand-uri de calitate bună, fără exces de fâţe și fără meschinărie harpagonica. Probabil că au reuşit să pună şi ceva deoparte.
A doua persoană din breaslă descrisă este o fostă clientă a mea. O femeia care trebuie să aibă cam 40 de ani acum, care a muncit pe vase de croazieră şi ocazional camerista, debarasatoare, menajera prin diverse locuri din lume. Extrem de zgârcită, până la sacrificiu, a strâns bani mâncând te miri ce şi străduindu-se să locuiască cât mai mult pe la prieteni, gratis. A contractat o grămadă de credite şi a cumpărat o garsonieră în Tei, doua terenuri în Ilfov, a construit împreună cu un fost concubin o casă în Bucureştii Noi. Casa a fost executată de Banca Transilvania în 2012 printr-o serie de potlogarii atât de enorme încât, ca să stingă scandalul, şefii sucursalei au trebuit să accepte o soluţie tot ilegală, dar convenabilă ambelor părți. Doamna a devenit unic proprietar al imobilului contra a trei rate de zece mii şi ceva de euro fiecare. La un moment dat, se va întoarce în România, bătrână, desalata de muncă,tristă, fără soţ, fără copii, să-şi contemple realizările funciare de o viaţă. Va mânca mezeluri ieftine într-o vilă şi va trăi din modestă chirie a garsonierei sau va mânca mezeluri ceva mai scumpe locuind în această şi închiriind un pic mai scump casa de la Laminorului. Terenurile nu mai fac doi bani. În fapt, n-au făcut niciodată.
Cazuri exotice
Există romani, răspândiţi pe eterogena arie a mapamondului, care trăiesc deplin aventuros.
Un fost ofiţer SPP lucrează în privat acum. A păzit înalţi funcţionari ONU şi alţi demnitari, în Irak, Afganistan, America de Sud. Ultima dată când am auzit de el era în Sudan, într-o misiune despre care nu se ştiau prea multe. E plătit cu peste zece mii de dolari pe lună şi beneficiază de asigurări scumpe de viaţă şi sănătate. Munceşte cât de mult poate, pentru că ştie că n-o să mai poată face asta mulţi ani. Şi aşa, are căutare încă, la o vârstă la care alţi oameni din branşa sunt refuzaţi…
În Florida trăieşte de azi pe mâine un escroc de mare anvergură, fugit din ţară după ce a fost eliberat provizoriu. Fusese capturat de serviciile speciale după o serie de falsuri şi după ce închiriase o locuinţă pe care a vândut-o de vreo 30 de ori. Are în îngrijire o fetiţă cu probleme severe de sănătate şi accepta orice job. Munceşte la negru, face orice, încearcă să rămână în libertate.
În Irlanda, am regăsit o mai veche cunoştinţă. Doamnă, pe la sfârşitul anilor 90, tânără şi extrem de senzuala, a fost secretară şi apoi metresa unui reprezentant britanic care a delapidat pentru ea, a fost prins şi concediat. A revenit în Anglia şi ea l-a urmat. La Londra, femeia a constatat că leafa de acolo nu e salariul de expat de la Bucureşti şi nici preţurile aceleaşi. Dezamăgită, l-a părăsit pe domnul englez. A căutat un bogătaş, fără rezultat, constatând că în Regat e greu să întâlneşti bogaţi, ei nu frecventează locurile comune, ca în România sau în restul Europei continentale. S-a resemnat, a trăit prost dintr-o slujbă modestă. Apoi a plecat la Dublin, unde a cunoscut un mafiot irlandez, care a umplut-o de bani, după care a trecut în eternitate. Rolul de văduvă bogată de interlop o prinde.