Anexarea Crimeii și jocul Occidentului. „Perversiuni
geopolitice în cercul relațiilor speciale”
Adrian
Severin / 08 iun 2019 / 11:27
EXCLUSIV
Pe nepusă masă Consiliul Europei a restabilit
drepturile Rusiei în cadrul acestei organizații paneuropene.
EUROPA ACTULUI FINAL DE LA HELSINKI A
MURIT
Respectivele drepturi fuseseră suspendate ca răspuns
cu caracter sancționatoriu la anexarea / „recuperarea” Crimeii de către
Federația rusă și implicarea Moscovei în conflictele secesioniste din estul
Ucrainei.
Potrivit discursului oficial, Consiliul Europei este
gardianul democrației, legalității (statului de drept) și drepturilor omului în
statele membre. Gestul făcut nu poate fi interpretat în alt fel decât în sensul
în care acest gardian a acceptat că desprinderea Crimeii de Ucraina și
integrarea sa în Federația rusă este un act legitim sau în cel mai rău caz
acceptabil în ordinea internațională. Aceasta înseamnă că fie modificarea de
frontieră în cauză a fost conformă Actului final de la Helsinki, fie că Actul
final este caduc.
Nu trebuie să fii un mare specialist în dreptul
internațional pentru a conchide că ipoteza din urmă este cea confirmată de o
demonstrație corectă.
Într-adevăr, Actul final de la Helsinki prevedea că
modificările de frontieră și transferurile de teritoriu se pot realiza numai
prin acordul statelor direct implicate. Această prevedere a fost încălcată deja
în Kosovo, iar din Cutia Pandorei astfel deschisă de NATO și UE, au ieșit apoi
Abhazia și acum, iată, Crimeia. Pentru prima oară, însă, o organizație care îi
include pe toți actorii europeni – occidentali și orientali, deopotrivă –
admite, fie și numai implicit, că actul Final de la Helsinki, cheia de boltă a
ordinii mondiale bipolare, dispărută la începutul anilor 1990 fără ca dreptul internațional
născut întru structurarea și disciplinarea ei să fi fost adaptat noilor
realități, și-a pierdut relevanța și forța.
Cum de a fost posibil ca asta să se întâmple? Ce a
făcut ca membrii Consiliului Europei să recunoască de fapt anaxarea Crimeii?
Să observăm mai întâi că trei sunt țările care domină
din punct de vedere politic Consiliul Europei și anume: Germania, Franța și
Marea Britanie.
Între primele două, de la bruderschaft-ul („frăție” / „înfrățire”)
dintre de Gaulle și Adenauer, tradiția spune că s-a născut o „relație specială”
care a făcut din tandemul franco-german „motorul” UE. Conținutul acestei
relații s-a modificat însă odată cu trecerea timpului, pe măsură ce Germania a
renunțat la a mai fi europeană pentru a face ca Europa să fie germană. Astfel
s-a ajuns ca relația Merkel-Macron să fie o pastișă a relației
Hitler-Mussolini.
După câțiva președinți francezi care au cedat
Germaniei conducerea politică a tandemului, Emmanuel Macron încearcă o
recuparare a terenului forțând o federalizare europeană care depășește chiar și
visele imperiale germane. Amândouă și fiecare au nevoie de un sprijin rusesc
pentru a domina continentul dar, mai ales, amândouă doresc plecarea SUA din
Europa, respectiv încetarea rolului SUA de actor european.
În ceea ce privește Marea Britanie, relația sa
specială tradițională este cu SUA. Și totuși, din câte se pare, Londra, expertă
a echilibrului puterilor, mai ales sub presiunea Brexitului, a ales, cel puțin
pentru moment, să privească spre uscat și să se întoarcă cu spatele spre
Atlantic. Ceea ce, în logica perfidului Albion, redeschide interesul pentru
Rusia. Alături de ruși britanicii au mai multe șanse să îi domolească pe
germani.
Asta dacă nu cumva, așa cum o sugerează recenta și
fastuoasa vizită de stat a Președintelui Trump la Londra (unde a refuzat să se
întâlnească cu reprezentanții stângii pro-UE), ambele state înțeleg să își
unească dinnou forțele cu Rusia, pentru a stăvili ascensiunea celui de la
patrulea Reich.
Să fie oare restabilirea statutului Rusiei în
Consiliul Europei și rezultatul acestor calcule? Probabil că da. Oricum, Rusia
revine în Europa.
FĂȚĂRNICIA BERLINULUI ÎN RELAȚIA CU
MOSCOVA
Jocul dublu al Germaniei în relația cu Rusia este deja
clasic.
Încă din zorii celui de al
doilea Reich, cancelarul Otto von Bismarck atrăgea atenția că Germania trebuie
să evite un război pe două fronturi, cu Franța în vest și Rusia în est. La
Congresul de la Berlin (1878), în calitatea autoasumată de „honnest broker” („intermediar onest”),
Bismarck a deschis Rusiei porțile Europei, ferecate de Napoleon al III-lea la
Congresul de la Paris (1856), împingându-o însă spre Balcani, unde ar fi urmat
să se bată cap în cap cu Imperiul Otoman și cel Habsburgic.
Pactul Ribentropp–Molotov a fost
tocmai expresia acestei concepții strategice, după care tentația expansiunii
spre est (Drang nah Osten) a împins Germania spre dezastrul militar, urmat de
cel geo-politic.
Izbucnirea Războiului Rece a
confirmat profeția lui Hitler potrivit căreia, confruntați cu puterea și
ascensiunea Rusiei, aliații occidentali vor face apel la Germania pentru a
stăvili împreună valul rusesc. Chiar și în aceste condiții, deviza sub care s-a
născut NATO a fost „America in. Russia out. Germany down.” Ceee ce se traduce astfel:
„America să fie prezentă în Europa ca putere europeană și garant al securității
acesteia. Rusia să fie ținută în afara Europei, fără aptitudinea de a-i
influența ideologia și deciziile politice. Germania să fie păstrată în starea
de a nu mai putea să provoace un alt război mondial.” Cu precizarea că în
această formulă prin Europa se înțelegea de fapt spațiul euro-atlantic sau
regiunea geografică a Atlanticului de Nord (Europa occidentală, inclusiv RFG și
Italia, plus America de Nord minus Mexicul).
Cu al său Ostpolitik, cancelarul Willy Brandt a
început să erodeze acest edificiu geopolitic, văzând, desigur, în apropierea de
Rusia (sovietică), ca și în apropierea acesteia de Europa occidentală, o cale
pentru a scăpa de cea de a treia componentă a sloganului amintit, care
preconiza ținerea Germaniei la pământ. Când, în fine, Zidul de la Berlin a
căzut, de la statutul Germaniei europene, adoptat și păstrat oficial începând
cu Konrad Adenauer și până la Helmuth Kohl, s-a revenit la proiectul Europei
germane, conceput chiar în zilele celui de al Doilea Război Mondial de Joseph
Goebbels, Hjalmar Schacht și alții. Pas cu pas filosofia inițială a NATO s-a
schimbat fiind sintetizată acum în formula berlineză (merkeliană) „America out.
Germany in. Russia down.” (America
afară – din Europa. Germania înăuntru – în sistemul de putere european. Rusia
jos – la pământ.)
Angela Merkel a înțeles că nu poate scoate SUA din
Europa și nu poate domina continentul european fără sprijinul Rusiei, și, în
același timp, că nu poate ține Rusia în neputință fără ajutorul SUA. Tot
cancelarul Merkel a constatat că puterea Europei germane depinde de resursele
energetice rusești (petrol și gaz). La fel de importante pentru occidentul
european azi, precum altădată au fost cărbunele și oțelul. Cu cât le obține mai
ieftin, cu atât mai bine pentru Germania și cu atât mai rău pentru Rusia. Iată
de ce Rusia trebuie supusă sancțiunilor internaționale. Sancțiuni care nu au
nici o eficiență fără implicarea SUA.
Se înțelege acum de ce Berlinul a incitat constant
Washingtonul cuplului „democrat” Obama-Clinton să se arate intransigent față de
regimul „democrației iliberale” („suverane” sau „controlate”, cum i s-a mai
spus) a lui Vladimir Putin, diabolizat la nivel mondial (în același fel și cu
aceleași mijloace cu care, la scară redusă, au fost diabolizați Adrian Năstase
și apoi Liviu Dragnea în România), în timp ce nemții construiau împreună cu
rușii gazoducte prin Marea Baltică, pe trasee care să evite tranzitarea
teritoriilor celor mai fideli parteneri ai Americii din regiune – Polonia și
statele baltice. De asemenea se înțelege de ce a fost declanșată campania de
calomniere a Președintelui SUA și pusă la punct înscenarea privind presupusa
conivență dintre Donald Trump și trimișii Kremlinului, pentru influențarea
rezultatului alegerilor prezidențiale americane.
Pe cine putea speria normalizarea relațiilor
americano-ruse, anunțată de Președintele Trump?
Pe cei care, prin tot feluri de embargouri aplicate
Rusiei de SUA sau cu contribuția indispensabilă a SUA, o obligau pe aceasta să își
vândă resursele naturale în cantități tot mai mari, la prețuri tot mai mici; cu
atât mai mult cu cât ea trebuia să își finanțeze industria militară spre a fi
capabilă să răspundă extinderii NATO până la granițele sale. Nu ne convine
asta, dar oricine ar fi făcut la fel.
De asemenea, îi deranja pe cei care vedeau într-o
antantă americano-rusă calea către o nouă ordine mondială, concepută fără
participarea lor, precum și către o nouă formă de încercuire menită să
îngrădească exprimarea veleităților lor hegemonice. Așa cum s-a întâmplat cu
Antanta franco-anglo-rusă înaintea Primului Război Mondial, în raport cu
Puterile Centrale, dominate și atunci tot de Germania imperială.
Prin urmare, cui a profitat scandalul în care a fost
implicat Președintele Trump și care a blocat dialogul la nivel înalt (singurul
eficient între două republici prezidențiale) între SUA și Rusia timp de doi
ani? Evident, Germaniei. Nu poate fi nici un dubiu.
De îndată ce acest scandal s-a încheiat, cuplul
franco-german a restabilit drepturile Rusiei în Consiliul Europei ca nu cumva
să rămână în afara jocului, ca urmare a reluării dialogului dintre Moscova și
Washington. Lucru ce a implicat recunoșaterea caducității arhitecturii de
securitate în Europa, convenite în 1975 la Helsinki, de către vest-europeni în
favoarea Rusiei. Pentru prima oară, fie și numai tacit, Occidentul european și
Rusia s-au pus de acord asupra acestui aspect. După împărțirea unilaterală a
Iugoslaviei a venit sacrificiul cvasiconsensual al Ucrainei. Era de mult evident
că Berlinul păstrează Ucraina ca pe o carte de schimb.
Bipolarismul și-a dat duhul. Unipolarismul a implodat.
Se revine la concertul națiunilor în cadrul globalismului multipolar.
RELAȚIA SPECIALĂ ANGLO-AMERICANĂ FAȚĂ CU
CEA FRANCO-GERMANĂ
Proaspăt scăpat cu bine din ancheta subsecventă
denunțului calomnios al unui fost agent de informații britanic, prin care, dacă
este să ne ghidăm după modul de operare, mai mult ca sigur au acționat
serviciile germane, Președintele Trump a aterizat la Londra cu doar câteva zile
înainte ca premierul britanic Theresa May, răpusă de eșecul aterizării line a
Brexitului, să elibereze locul unui nou guvern. De ce a făcut-o? De ce
protocolul Regatului (încă) Unit a acceptat vizita în asemenea condiții, după
ce descinderea precedentă a locatarului Casei Albe a avut loc într-o admosferă
tensionată, plină de schimburi de amabilități acide? De ce nu s-a așteptat
formarea noului guvern astfel încât șeful administrației americane să se
întâlnească cu un șef al executivului britanic care să nu fie
demisionar?
Răspunsul este simplu. Donald Trump a vrut să
influențeze pasul următor al politicii britanice, atât din perspectivă
europeană, cât și transatlantică. În acest sens a reluat o propunere anterior
refuzată la Londra: un acord economico-comercial amplu anglo-american contra
unei desprinderi brutale, totale și definitive a Marii Britanii de UE.
Pentru ca alternativa să fie și
mai clară, Președintele SUA a precizat că este gata să conlucreze cu orice
viitor guvern britanic, cu excepția unuia laburist, considerat a fi neomarxist
și eurofederalist. De aceea, cu totul nediplomatic, a și refuzat orice întlnire
cu liderul Partidului laburist, Jeremy Corbyn. Ori Marea Britanie acceptă să
fie portavionul geopolitic al Americii în apele teritoriale ale Europei
germane, și atunci SUA o vor alimenta cu combustibilul necesar, ori renunță la
suveranitate prin integrare în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană
reînviat, ori se dezintegrează în siajul unei relații ambigui cu cele două
maluri ale Atlanticului. Washington dixit!
Care ar fi însă rostul acestei adevărate confederații
transatlantice anglo-americane? Categoric este vorba de formarea unui bloc
menit să contrabalanseze blocul german sau germano-francez. Un asemenea bloc va
fi suficient de puternic pentru a motiva Rusia să ajungă la o înțelegere cu el,
preferându-o pe aceasta unui nou pact ruso-german, în timp ce, pentru a-și
atinge obiectivele strategice, va avea nevoie el însuși de o înțelegere cu
Rusia. O înțelegere devenită acum posibilă după ce enigma amestecului rusesc în
alegerile prezidențiale americane a fost elucidată: nu Rusia a decis soarta
alegerilor din SUA, ci Germania a blocat timp de doi ani efectele acestor
alegeri, respectiv opțiunile administrației legitime a SUA, prin pactizarea cu
„statul subteran” ilegitim american. Nu se știe cât și cum Rusia a influențat
politica SUA, amestecându-se în afacerile interne americane (la urma urmelor
toate marile puteri procedează la fel), dar este cert că Germania a făcut-o și
încă eficient, încălcând toate liniile roșii trasate pe timpul Războiului Rece
și la încetarea acestuia.
Astfel, prin reinventarea relației speciale dintre SUA
și Marea Britanie se are în vedere atât garantarea unei noi ordini europene,
dar și stăvilirea influenței chineze în Europa, ca premisă a integrării Chinei
(și a altora, precum Iranul, India sau Pakistanul) într-o ordine mondială
multipolară în care, chiar dacă nu va mai fi șeriful global, America să fie
dinnou atât de măreață încât să poată candida cu succes la primul loc între
egali.
Nu este de mirare că în aceste condiții presa germană
a relatat la unison, în termenii cei mai depreciativi vizita Președintelui SUA
la Londra, mergând până acolo încât să acuze America de brutalități generatoare
de numeroase victime colaterale în rândul civililor, săvârșite în al Doilea
Război Mondial, pe teritoriul prietenului special al Berlinului, Franța
(petenista de ieri, macronista de astăzi), care l-ar fi lăsat perplex până și
pe mult mai „umanul” Adolf Hitler (sic!). Că armatele aliate au comis excese în
ultimul război mondial este un lucru de care s-a mai vorbit. Acuza că
atrocitățile anglo-americane au fost mai severe decât cele naziste, venită
chiar din presa germană este, însă, fără precedent. Ea arată nu doar nivelul la
care au ajuns tensiunile între SUA și Germania, ci și siguranța de sine la care
a ajuns Berlinul și care îi dă avânt în revizuirea concluziilor precedentei
conflagrații mondiale.
Elogiul adus recent de cancelarul Angela Merkel, la
Sibiu, succesorilor Grupului Etnic German, precum și intervențiile brutale
pentru lichidarea prin asasinat moral a unor lideri politici români incomozi
(așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în perioada interbelică), documentate de
serviciile de informații americane, nu fac decât să confirme recăderea
politicii germane pe panta revizionismului.
Ceea ce impune revenirea SUA în Europa, ca și
cooperarea americano-rusă pentru a salvgarda pacea continentului în cadrul unei
ordini mondiale inevitabil multipolare, preferabil cu geometrie variabilă și în
mod necesar simetrică.
Cum și dacă se va ajunge la acestea, vom vedea. Suntem
însă obligați să luăm toate măsurile pentru ca istoria secolului XX să nu se
repete. Românii nu trebuie să se lase seduși de speranța că, la fel ca în
trecut, în cele din urmă, excesul de noroc va compensa deficitul de viziune
strategică. Speranța nu este o politică, iar norocul este un aliat
nestatornic.