S-a întâmplat în 4 septembrie 1870: S-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”. La 11 iunie 1714, Dimitrie Cantemir începe să scrie, la solicitarea Academiei de la Berlin, „Descriptio Moldaviae”, în condiţiile în care fostul domnitor fusese exilat în Rusia.
„Descriptio Moldaviae”, sau „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, adică „Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”, este un document ce tratează istoria românilor şi a fost gândită pentru a avea trei părţi, una geografică, una politică şi o alta care să acopere starea bisericească şi literară a Moldovei.
Prima parte este dedicată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor, aici fiind inserată şi prima hartă cunoscută a Moldovei, realizată de autor. De asemenea, acest capitol prezintă flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.
A doua parte a cărţii se referă la organizarea politică și administrativă a țării, conţinând detalii despre forma de stat, înscăunarea sau schimbarea domnilor, dar şi aspecte legate de obiceurile privind naşterea, logodna, nunta sau înmormântarea.
În fine, ultima parte a lucrării cuprinde referiri la cuvintele şi graiul moldovenesc, despre calităţi sau defecte caracteristice acestui neam. De asemenea, Cantemir face aici o descriere aprofundată a religiei molodvenilor, autenticitatea ordodoxiei de aici fiind susţinută cu admiraţie de autor: „Occidentul, şi nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata credinţă, iar în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie“.
Primul manuscris al lucrării avea să fie definitivat la 2 martie 1716, şi putea fi expediat la Berlin, însă din diferite motive, încă neelucidate, Cantemir nu a timis manuscrisul, cu toate insistenţele celor din Academia berlineză. Problemele survenite în cadrul Academiei după decesul preşedintelui Leibniz, este posibil să-l fi determinat pe Cantemir să nu mai manifeste încredere în această instituţie sau este posibil să fi dorit publicarea ei înainte, după care să o expedieze.
După moartea autorului, în anul 1723, manuscrisul a rămas în posesia fiului mai mic, Antioh, care fiind numit ambasador al Rusiei la Londra, a luat cu el manuscrisul cu intenţia de a-l publica în Occident. De aici traseul manuscrisului a fost realmente un labirint.În anul 1744, după moartea la Paris a lui Antioh Cantemir, care fusese ambasador în Franţa, manuscrisul latin al „Descrierii” avea să fie vîndut la o licitaţie contelui Thomson, ginerele marelui medic Boerhaave. La rândul său acesta moare, iar soţia sa cedează manuscrisul unui văr, Abraham Raas Boerhaave, profesor la Petersburg. Acesta îl dăruieşte, la rându-i, unui medic imperial, von Kruse, pentru ca în final să ajungă la consilierul imperial G. F. Müller din Petersburg. Acesta apreciază valoarea deosebită a acestui manuscris şi îl încredinţează unui specialist geograf, Anton Friedrich Büsching, care îl traduce în limba germană cu ajutorul lui Johann Ludwig Redslob din Berlin şi o publică, la 53 de ani distanţă de la definitivarea lucrării (1769 – 1770).
A urmat, în anul 1789, publicarea lucrării în limba rusă, şi în greacă, în anul 1819, iar în anul 1825, pe 19 august, este publicată, la Mănăstirea Neamţ, traducerea românească, sub titlul „Scrisoarea Moldovei“.
A doua ediţie a lucrării apare la Iaşi în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vîrlav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, la Tipografia francezo-română, iar ediţia a treia apare tot la Iaşi, în 28 noiembrie 1865, la Imprimeria A. Berman, fiind îngrijită de antiunionistul Teodor Boldur-Lăţescu, redactorul ziarului Moldova din Iaşi.
În anul 1869, Episcopul Melchisedec Ştefănescu comunică Societăţii Academice Române faptul că în biblioteca Academiei de teologie din Moscova se află manuscrisul latinesc al „Descrierii Moldovei”, iar guvernul rus împrumută manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, în anul 1870. S-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”
La 200 de ani de la moartea lui D. Cantemir, George Pascu redactează a doua traducere din latină a lucrării pe care o publică la Bucureşti în anul 1923, iar a treia traducere din latină, independentă de celelalte, o realizează acad. Gh. Adamescu şi o publică în „Cartea românească”, în anul 1942.
Au urmat şi alte ediţii ale lui Petre Pandrea, cu o prefaţă de C. I. Gulian – în 1956, Constantin Măciucă (1961-1965-1967), iar la 300 de ani de la naşterea lui Cantemir, Academia Română a luat iniţiativa să editeze o lucrare bilingvă cu un comentariu istoric şi un studiu cartografic, care apare în anul 1973.
„Descriptio Moldaviae” nu a fost însă singura lucrare importantă a lui Cantemir. Amintim aici „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în anul 1698, considerată prima lucrare filosofică românească, apoi lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700”, „Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), considerată prima încercare de roman politico-social, „Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane”, redactată în latină între 1714 şi 1716 sau „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă mai întâi în latină, dar tradusă apoi de autor în română (1719 – 1722).
Surse: