LA MULTI ANI DE ZIUA ARMEI PE CARE ARMATA ROMÂNĂ
LE SĂRBĂTOREȘTE DE 1 MARTIE :
ZIUA AUTOMOBILIȘTILOR ȘI ZIUA FORTELOR PENTRU OPERAȚII SPECIALE.
1917. Arma Auto la inceput de drum
1 martie – Ziua automobiliştilor militari
În primăvara anului 1917, în cadrul procesului de reorganizare a armatei române – refugiate, împreună cu autorităţile statului, în Moldova – era înfiinţat, cu începere de la 1 martie 1917, prin Înaltul Decret nr. 245 din 22 martie 1917, Regimentul de Tracţiune Automobilă. Acest moment semnifică apariţia Armei Auto în cadrul organismului militar românesc. Regimentul nou-înfiinţat înlocuia Compania de Automobile a Armatei creată prin Decizia Ministerială nr. 304 din 11 august 1915.
Prin Decizia Ministerială din nr. 520, din 27 martie 1917, se prevedea ca Regimentul de Tracţiune Automobilă să fie structurat, pentru partea activă, pe 3 batalioane „de automobile, autocamioane, autocamionete şi alte asemenea”, precum şi companii de motomitraliere, grupuri de autotunuri şi automitraliere. Pentru partea sedentară se stipula înfiinţarea unui batalion de depozit şi a unei şcoli de şoferi.
În ceea ce priveşte factorul uman, se stabilea ca ofiţerii necesari acestui regiment fie luaţi dintre ofiţerii activi şi de rezervă, precum şi dintre subofiţerii din cadrul formaţiunilor de automobile de pe lângă unităţile militare, aceştia din urmă trebuind să treacă un examen de specialitate. Cei care reuşeau la examen erau asimilaţi gradului de sublocotenent, păstrându-şi acestă asimilare pe timpul campaniei, ei putând fi înaintaţi la gradele asimilate imediat următoare.
Prin asimilare, se preciza în decizia ministerială mai sus-citată, se înţelegea „echivalenţa cu gradele ierarhiei militare respective numai din punct de vedere al soldei şi indemnizaţiilor şi din acela al îndeplinirii serviciului special de automobilişti”.
În penultimul articol al deciziei ministeriale se preciza: „Niciun comandament sau serviciu nu are dreptul de a da altă destinaţie personalului de la diferite formaţiuni sau comandate decât aceea pentru care au fost hotărâţi”.
Primul comandant al regimentului a fost colonelul Alexandru Polyzu, instalat în funcţie la 29 aprilie 1917.
Conform unui document emis la 24 mai 1917 de Secţia 3 Operaţii a Marelui Cartier General cele 3 batalioane ale Regimentul de Tracţiune Automobilă erau dispuse la fiecare din cele două armate create după reorganizare, precum şi la Marele Cartier General. Mai sunt menţionate şi 3 grupe de auto tunuri şi auto mitraliere, dar acestea din urmă aveau mai mult o existenţă „pe hârtie” din cauza dotării insuficiente. Statul-Major al regimentului conducea din punct de vedere administrativ şi tehnic automobilele de la partea activă, iar statele-majore ale batalioanelor din cadrul Marelui Cartier General şi al armatelor conduceau administrativ şi tehnic toate unităţile de automobile puse la dispoziţia acestor structuri. În schimb, grupele şi secţiile de turism puse la dispoziţia comandamentelor şi unităţilor intrau, potrivit aceluiaşi document, în compunerea organică a acestora de care depindeau administrativ, fiind conduse de regiment şi, respectiv, de batalioane numai din punct de vedere tehnic.
Problema înzestrării cu mijloace moto era una stringentă pentru marea unitate nou-creată. Dintr-un raport al comandantului Regimentului de Tracţiune Automobilă, datat 22 mai 1917, înaintat Biroului 3 Organizare al Marelui Cartier General rezultă că la Marele Cartier General exista un surplus de 50 de automobile, 5 autocamioane şi o autosanitară, în timp ce la Armata I-a se înregistra un deficit de 444 de automobile, 82 de motociclete, 176 de autocamioane şi 298 de autosanitare, iar la Armata a II-a erau necesare, peste efectivul prezent, 25 de automobile, 22 de motociclete, 75 de autocamioane şi 148 de autosanitare. Tot din acest document aflăm că regimentul era dotat cu autocamioane marca Fiat (Italia), Renault (Franţa), Packard (S.U.A.), Adler (Germania) şi Berna-Saurer (Elveţia).
Situaţia nu se remediase nici înainte de declanşarea marilor bătălii din vara anului 1917. Marele Cartier General raporta, la 10 iunie, Ministerului de Război că în zona frontului se înregistra un deficit de 197 de automobile, 551 de autocamioane, 75 de autocamionete şi 548 de „autobrancarde”. Se solicita Ministerului de Război să dispună ca Serviciul Automobilistic al Armatei, aflat în spatele frontului, în zona interioară, să cedeze din automobilele sale, din care o mare parte „sunt afectate la persoane”. Se cereau cel puţin 99 de automobile „dintre cele mai puternice”, care să facă faţă traseelor lungi şi drumurilor desfundate din zona frontului.
Dificultăţile inerente începutului de drum, dificultăţi agravate de condiţiile dramatice ale războiului nu i-au împiedicat pe automobiliştii militari, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei României, a-şi îndeplinească cu prisosinţă datoria faţă de Patrie în timpul Războiului de Întregire.
În deceniile următoare, creşterea gradului de motorizare şi mecanizare a armatei a constituit unul din obiectivele de primă importanţă al factorilor de decizie din cadrul organismului militar românesc. Automobiliştii militari contribuit, de-a lungul timpului, prin mijloacele specifice armei lor, la îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate, atât a celor de ordin militar cât şi a celor pentru asigurarea intervenţiilor armatei în situaţii de urgenţă, în sprijinul autorităţilor locale sau centrale.
Prin Decizia Ministerială din nr. 520, din 27 martie 1917, se prevedea ca Regimentul de Tracţiune Automobilă să fie structurat, pentru partea activă, pe 3 batalioane „de automobile, autocamioane, autocamionete şi alte asemenea”, precum şi companii de motomitraliere, grupuri de autotunuri şi automitraliere. Pentru partea sedentară se stipula înfiinţarea unui batalion de depozit şi a unei şcoli de şoferi.
În ceea ce priveşte factorul uman, se stabilea ca ofiţerii necesari acestui regiment fie luaţi dintre ofiţerii activi şi de rezervă, precum şi dintre subofiţerii din cadrul formaţiunilor de automobile de pe lângă unităţile militare, aceştia din urmă trebuind să treacă un examen de specialitate. Cei care reuşeau la examen erau asimilaţi gradului de sublocotenent, păstrându-şi acestă asimilare pe timpul campaniei, ei putând fi înaintaţi la gradele asimilate imediat următoare.
Prin asimilare, se preciza în decizia ministerială mai sus-citată, se înţelegea „echivalenţa cu gradele ierarhiei militare respective numai din punct de vedere al soldei şi indemnizaţiilor şi din acela al îndeplinirii serviciului special de automobilişti”.
În penultimul articol al deciziei ministeriale se preciza: „Niciun comandament sau serviciu nu are dreptul de a da altă destinaţie personalului de la diferite formaţiuni sau comandate decât aceea pentru care au fost hotărâţi”.
Primul comandant al regimentului a fost colonelul Alexandru Polyzu, instalat în funcţie la 29 aprilie 1917.
Conform unui document emis la 24 mai 1917 de Secţia 3 Operaţii a Marelui Cartier General cele 3 batalioane ale Regimentul de Tracţiune Automobilă erau dispuse la fiecare din cele două armate create după reorganizare, precum şi la Marele Cartier General. Mai sunt menţionate şi 3 grupe de auto tunuri şi auto mitraliere, dar acestea din urmă aveau mai mult o existenţă „pe hârtie” din cauza dotării insuficiente. Statul-Major al regimentului conducea din punct de vedere administrativ şi tehnic automobilele de la partea activă, iar statele-majore ale batalioanelor din cadrul Marelui Cartier General şi al armatelor conduceau administrativ şi tehnic toate unităţile de automobile puse la dispoziţia acestor structuri. În schimb, grupele şi secţiile de turism puse la dispoziţia comandamentelor şi unităţilor intrau, potrivit aceluiaşi document, în compunerea organică a acestora de care depindeau administrativ, fiind conduse de regiment şi, respectiv, de batalioane numai din punct de vedere tehnic.
Problema înzestrării cu mijloace moto era una stringentă pentru marea unitate nou-creată. Dintr-un raport al comandantului Regimentului de Tracţiune Automobilă, datat 22 mai 1917, înaintat Biroului 3 Organizare al Marelui Cartier General rezultă că la Marele Cartier General exista un surplus de 50 de automobile, 5 autocamioane şi o autosanitară, în timp ce la Armata I-a se înregistra un deficit de 444 de automobile, 82 de motociclete, 176 de autocamioane şi 298 de autosanitare, iar la Armata a II-a erau necesare, peste efectivul prezent, 25 de automobile, 22 de motociclete, 75 de autocamioane şi 148 de autosanitare. Tot din acest document aflăm că regimentul era dotat cu autocamioane marca Fiat (Italia), Renault (Franţa), Packard (S.U.A.), Adler (Germania) şi Berna-Saurer (Elveţia).Situaţia nu se remediase nici înainte de declanşarea marilor bătălii din vara anului 1917. Marele Cartier General raporta, la 10 iunie, Ministerului de Război că în zona frontului se înregistra un deficit de 197 de automobile, 551 de autocamioane, 75 de autocamionete şi 548 de „autobrancarde”. Se solicita Ministerului de Război să dispună ca Serviciul Automobilistic al Armatei, aflat în spatele frontului, în zona interioară, să cedeze din automobilele sale, din care o mare parte „sunt afectate la persoane”. Se cereau cel puţin 99 de automobile „dintre cele mai puternice”, care să facă faţă traseelor lungi şi drumurilor desfundate din zona frontului.
Dificultăţile inerente începutului de drum, dificultăţi agravate de condiţiile dramatice ale războiului nu i-au împiedicat pe automobiliştii militari, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei României, a-şi îndeplinească cu prisosinţă datoria faţă de Patrie în timpul Războiului de Întregire.
În deceniile următoare, creşterea gradului de motorizare şi mecanizare a armatei a constituit unul din obiectivele de primă importanţă al factorilor de decizie din cadrul organismului militar românesc. Automobiliştii militari contribuit, de-a lungul timpului, prin mijloacele specifice armei lor, la îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate, atât a celor de ordin militar cât şi a celor pentru asigurarea intervenţiilor armatei în situaţii de urgenţă, în sprijinul autorităţilor locale sau centrale.
ÎMPĂTIMIŢII FORŢELOR SPECIALE
Provocările fiecărei zi de instrucţie îi ambiţionează pe militarii din forţele pentru operaţii speciale.
Batalionul 620 Operaţii Speciale Băneasa-Otopeni din Buzău este o structură înfiinţată acum patru ani, în urma transformării Batalionului 60 Paraşutişti Băneasa-Otopeni, o unitate etalon în paraşutismul militar românesc. În tot acest timp, militarii săi s-au afirmat ca luptători extraordinar de curajoşi şi de bine pregătiţi în exerciţii naţionale şi internaţionale sau prin participările la misiunile externe.
Siguranţa de sine şi capacitatea de a forma echipe ce acţionează rapid, bazându-se pe încrederea în celălalt sunt atribute ce îi caracterizează. Dar peste toate acestea, principala lor calitate este aceea de a înfrunta orice pericol în orice situaţie s-ar afla. Mii de ore de instrucţie în medii greu de imaginat, ani în care mintea şi trupul s-au călit pentru a face faţă misiunilor. Depun permanent un efort de voinţă, pentru ei, în primul rând, apoi pentru structura din care fac parte.
Plutonierul adjutant-principal Neculai Barbu este în sistemul militar din 1991. A fost martor şi a participat la transformările ce au avut loc, de-a lungul anilor, în structura din care făcea parte. A fost cercetaş şi a trecut la operaţii speciale atunci când această noţiune era încă necunoscută multor militari. În prezent este subofiţer de comandă şi răspunde, printre altele, de selecţia şi pregătirea celor ce au încadrat sau abia au păşit în acest domeniu.
Am o experienţă de mai bine de 11 ani în această unitate, în domeniul operaţiilor speciale, ca subofiţer profesionist în structurile de cercetare şi operaţii speciale. Am fost selecţionat în 2003 şi aşa am intrat în forţele speciale. Din 2014 am fost încadrat în acest batalion. Este nevoie de un efort de voinţă şi de dorinţa de a reuşi în orice moment, indiferent de cât de greu este. Nu este uşor, însă este important să treci peste obstacole. Dacă reuşeşti, privind în urmă, realizezi că au fost doar paşi fireşti de urmat, spune subofiţerul.
Despre el mai trebuie spus că, după ce a făcut parte din comisiile de selecţie, în 2006, atunci când forţele speciale au început să plece în teatrele de operaţii, a revenit în cadrul structurii, fiind unul dintre subofiţerii cu experienţa şi pregătirea necesare într-o misiune externă.
Participarea la o misiune externă completează cariera noastră. Este unul dintre obiective. Militarii trebuie selecţionaţi, pregătiţi şi antrenaţi pentru îndeplinirea misiunilor şi pentru a se întoarce acasă toţi. Forţele speciale presupun un spectru larg de misiuni. Nu avem nevoie de aventurieri, ci de oameni echilibraţi, care se pot integra şi acţiona într-o echipă. De aceea, paşii ce trebuie urmaţi până la afirmarea ca militar din forţele speciale sunt foarte importanţi. Însă lucrurile bune li se întâmplă celor care ştiu să aştepte, a mai adăugat Neculai Barbu.
Sublocotenentul Ş. T. şi-a schimbat cursul carierei înainte de a fi încadrat ca tanchist. Avusese gândul de a face parte dintr-o unitate de operaţii speciale încă de când se afla la Academia Forţelor Terestre de la Sibiu, însă hotărârea a fost luată la Piteşti, unde se afla la o pregătire, de şase luni, în arma tancuri.
Eram deja ofiţer, absolvisem academia şi, după acest modul, urma să primesc repartiţia. Atunci au venit reprezentanţi ai Brigăzii 6 Operaţii Speciale Mihai Viteazul de la Târgu Mureş şi ne-au prezentat programul şi numărul de locuri, disponibile în 2014. Erau două locuri şi m-am înscris, mai ales că mă mai gândisem să urmez acest drum. Am fost mai mulţi ofiţeri înscrişi, însă am reuşit alături de un coleg de la geniu. Este o specializare diferită, în primul rând pentru că ai posibilitatea să faci mult mai multe. Poţi fi paraşutist, scafandru, cercetaş, alpinist. Sunt mulţumit de alegerea făcută. Aşa am un plus faţă de colegii mei, în primul rând la C.V. Am urmat o sumedenie de cursuri specifice domeniului meu, într-un timp relativ scurt, relaţionând şi cu militari din alte armate, iar în toată această perioadă am avut timp şi pentru viaţa personală, a precizat ofiţerul.
Discutând cu aceşti militari am aflat la câte renunţă pentru această carieră. În primul rând, la timpul petrecut lângă familie. Însă, aşa cum spune şi comandantul Batalionului 620 Operaţii Speciale Băneasa-Otopeni, colonelul Constantin Nicolaescu, toate acestea se compensează prin mulţumirea de a fi peste ceilalţi militari şi de a face parte dintr-o unitate de elită. Nu vor recunoaşte niciodată că şi ei îmbătrânesc, însă susţin că este permanent nevoie de energia şi dăruirea celor tineri.
Acest batalion este parte componentă a Brigăzii 6 Operaţii Speciale de la Târgu Mureş. Am crescut alături de această structură, învăţând, pe parcurs, să fim cine suntem acum. Nu avem o viaţă uşoară, fiind mult mai mult implicaţi în activităţi decât alţi militari. Chiar dacă nu suntem plecaţi în teatrele de operaţii, lipsim de acasă mai mult de jumătate de an. Sunt activităţi riscante şi epuizante, însă motivaţia noastră este aceea că facem parte din această categorie de forţă. Lucrăm cu echipamente de ultimă generaţie, beneficiind de tot ce e nou în armata română. Suntem pregătiţi să acţionăm în orice mediu, iar un om bine pregătit este demn de toată încrederea, a spus colonelul Constantin Nicolaescu.