Acad. Florin Constantiniu:
"Politicienii
postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii,
turcii, nemţii şi ruşii"
Academicianul Florin Constantiniu a murit la vârsta de 79 de ani, la data de 14 aprilie 2012.
Cu an înainte academicianul a dat un ultim interviu zguduitor, despre România de azi și de ieri, despre situașia poporului român. În final, plin de tristețe, declara ca singura sa dorință era ”... să plece, ajutat de Bunul Dumnezeu, din această lume, în care totul îl dezamăgește...”!!!
Câteva date biografice :
Florin Constantiniu s-a născut pe 8 aprilie 1933, la Bucureşti. Din 1999 a fost membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.
Şi-a făcut studiile secundare la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti, după care a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1951-1956). În 1968 şi-a susţinut teza de doctorat: "Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea". Din 1957 a fost cercetător în cadrul Institutului de Istorie "N. Iorga" din Bucureşti, iar în 1977, 1983 şi 1987 a realizat cercetări în Franţa şi SUA.
Este autorul a numeroase cărţi, studii şi articole, apărute în ţară şi în străinătate, referitoare la istoria medie, modernă şi contemporană a României: "Un proiect românesc de coaliţie antiotomană din ultimul sfert al sec. XVI" (1963); "Relaţiile agrare din Ţara Românească în sec. XVIII" (1972), lucrare distinsă cu Premiul "N. Bălcescu" al Academiei Române; "Premisele apariţiei statelor feudale româneşti" (1974); "De la Mihai Viteazul la fanarioţi. Observaţii asupra politicii externe româneşti" (1975); "Geneza feudalismului românesc" (1978); "Sensibilităţi şi mentalităţi în societatea românească a sec. XVII" (1980); "Însemnările unui agent secret britanic din ajunul insurecţiei române din august 1944" (1982); "Iobăgia în istoriografia română" (1983); "Constantin Mavrocordat" (1985); "Relaţiile agrare în timpul lui Constantin Brâncoveanu" (1988); "Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov" (1991); "Când începe epoca fanariotă?" (1992); "Dictatul de la Moscova (26-28 iunie 1940) şi relaţiile sovieto-germane" (1993); "Trecerea Nistrului. 1941. O decizie controversată" (1995, în colab.); "România în război. 1941-1945" (1995, în colab.); "O istorie sinceră a poporului român" (1997, 1999, 2001), "Doi ori doi fac şaisprezece. A început războiul rece în România?" (1997); "De la războiul fierbinte la războiul rece" (1999); "P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania" (1945-1946) (2001); "1941. Hitler, Stalin şi România" (2002).
Florin Constantiniu a colaborat şi la volumele: "Documente privind relaţiile agrare din veacul al XVIII-lea" (2 vol., 1961, 1966); "Istoria României, vol. III" (1964); "Istoria lumii în date" (1969); "Istoria României în date" (1971); "Istoria poporului român" (1971); "Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar" (1968); "România în anii celui de-al doilea război mondial" (3 vol., 1989); "Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane" (1993); "Misiunile lui A. I. Vîşinski în România" (1997).
Florin Constantiniu a fost distins cu Ordinul naţional "Pentru Merit" în grad de cavaler, în anul 2000.
De
21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie , când
grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi:
"Istorie, istoriee...". De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva
istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial,
să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional
de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători
de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat "visătorii"
potriviţi. Nimeni n-a "visat" pentru ţară şi
pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai
partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape
că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să
deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de
orientare, o soluţie anticriză.
Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă,
marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina - limba
întemeietoare a românilor. În faţa acestui "holocaust" aplicat trecutului
românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin
Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare
durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de
conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: "Îmi doresc
să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care
este România de astăzi".
"Ne îndreptăm spre o sărăcire
intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural"
-
Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în
ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor
ultimilor 21 de ani?
-
Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul
românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre
globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a
necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan.
Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau
dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel,
globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor,
întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din
memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi
conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu
un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un
domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma
România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei
românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe
cât de dăunător, pe atât de condamnabil.
Şcoala românească, o şcoală cu
excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de
coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii
isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie "să-şi facă temele acasă",
şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind
mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe
analitice.
De
21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate,
subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea
elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei
împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie - şi nu numai
la noi - s-a început cu îndepărtarea cronologiei: "Să nu încărcăm mintea
elevilor cu date". Foarte bine: istoria nu este o disciplină de
memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile
cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit
într-o cronologie sau într-un manual, dar - pentru Dumnezeu! - cum să înţelegi
raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în
timp?
Nu se doreşte ca elevii să aibă o
pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit
preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul
"mişto" şi "naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul
României este sumbru.
-
În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea
tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi
romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile
daco-romane de la Roşia
Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de
cercetarea arheologică?
-
Deşi se vorbeşte de conservarea "patrimoniului naţional", nu se face
nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani.
Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează
maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la "licitaţia
Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis
drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care
nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine
şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de
tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi
dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se
naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un
eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le
ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor - vezi şi cazul Roşia Montană - ar
trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile
şcolii.
"Marii
guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români"
-
Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi
România?
- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca
să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa
poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut - indiferent de
partid - nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se
căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii.
Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul.
Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au
făcut politicienii postdecembrişti în două decenii.
Când,
peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, "nu vor ajunge
blestemele" pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze
o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn.
Dar
clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura "opera" nefastă dacă în
calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea
viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani -
spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată,
batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de
demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România
este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se
teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia -
leagănul democraţiei - sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru
blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare
proiect sau pentru o mare idee.
Mă
întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a
elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de
cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al
naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi
priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de
astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie
a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările
creării României Mari?
"Din
soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule
ministru?"
-
Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum
s-au descurcat guvernele de atunci?
-
Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment
este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci,
nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi
guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea
plăţii lefurilor, reduceri de salarii ("curbele de sacrificiu"). A
fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor,
să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A
făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi
la Mangalia ,
unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se
aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga
însuşi: "Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele,
că el e , i-am spus, glumind: ". Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că
i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare.
Exasperat de "măsurile de
austeritate", un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu ,
ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat:
"Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri,
peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". ( de parcă acum ar fi altfel…)
Criza
s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va
fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu
Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare,
capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o
gândire rudimentară: "să taie", să reducă salariile şi să sporească
taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să
aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.
-
Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?
-
Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de
creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total
pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul
revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au
continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern,
căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a
trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi
mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui
prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de
manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru
adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le "încărcăm
mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul
Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?
-
Ce vă doriţi în 2011?
- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai
curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de
astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi
clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită
prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.
-
Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?
Urez
poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să
reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din
timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.
Publicat
Marţi, 04 ianuarie 2011
Ion
Longin Popescu
P.S.- După un an și trei
luni, dorința sa , nefastă, s-a realizat!!!!
A decedat la 14 aprilie 2012!