Mihai Eminescu: „Rușii, acolo unde văd că întâmpină rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă”
ARTICOLE RELAȚIONATE
Mihai Eminescu: Politica străină împreună cu străinii ce ne guvernează tind la substituirea elementului român prin scursori din toate unghiurile lumii
Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Eminescu
28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru "integrarea europeană". Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu
„Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmașii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevestește un nou șir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conștiința trăiniciei poporului român și nădejdea de izbândă”, spunea marele poet român în 1878.
Despre Rusia, Eminescu scria: „Răsărită din rase mongolice, de natură cuceritoare, așezată pe stepe întinse, a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădoșenie și dându-i instincte haotice pentru idei de o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoției” (Mihai Eminescu, Scrieri politice, vol. I, pag.223). „Intelectualitatea lor asmuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominația rusească” (Vol. I, pag.224). „Țarigradul a fost visul neîmbătrânit al Slavilor de Nord” (vol. I, pag. 73).
„Ȋmpărăția rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic din măreția intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile sale... Țarul e puternic și nu știe ce să facă în puterile de care dispune. Chiar înăuntrul împărăției sale, nici prin muncă pacinică (n.r. - pașnică), nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau năvală în afară, - altfel ar trebui să se mistuiască în luptă internă” (Vol. I, pag. 269).
„Ca orice mare putere, Rușii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă și hotărâtoare; sunt poporul ce-și dă mereu silința să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să le supună” (Vol. I, pag.270).
Ce s-ar alege de poporul român dacă ar intra sub domnia rusească? Răspunsul e aproape de noi, în istoria anilor 1950. Eminescu scria, cu șapte decenii mai devreme: „un ucaz (n.r. - ordin) ar șterge limba din biserică și stat, țăranul ar trăi chiar bine, însă cu condiția să se rusifice; care din noi cum ar scrie aceasta i-ar îngheța mucu condeiului; iar cei mai curajoși ar mări pohodul na Sibir (n.r. – marșul către Siberia), fără judecată, prin ordin administrativ” (Vol. I, pag.61). Ȋnsă acțiunea rușilor va avea mereu complici din interior, scria Eminescu. „Secta celor fără patrie și fără simț istoric este reprezentată la noi prin urmașii fanarioților. Pe când Rusia pregătea prin agenții săi secreți această criză (n.r. – cedarea sudului Basarabiei), în România nu era decât un număr mic de oameni îndeobște străini ori cel puțin de origine străină și anume bulgari, sârbi și greci, care luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor” (Vol. I, pag.291).
„Ȋn acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înțeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuși stabilirea unei preponderante politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar amenința cu nimicirea totală” (Vol.II, pag.515).